Imaginii de colecție din catalog de prezentare a Uzinelor și Domeniilor Reșița 1928.
Acesta este ultima parte din cele 4 din Catalogul UDR din 1928
luni, 9 iunie 2014
20 de români o şterg în Austria cu un avion utilitar!
O ştire face senzaţie în presa mondială a anului 1980
O însemnare hilară din dosarele Securităţii, care provoacă perplexitate. Un domn, vecin şi prieten al unei familii din Reşiţa, a sesizat, în timp, ce se petrecea la vecini, că aceştia sunt pe punctul să fugă din ţară. Înnebunit parcă de descoperire, a umblat toată noaptea să anunţe Miliţia, dar nimeni nu l-a băgat în seamă. Le-a „servit“ miliţienilor, necerută de nimeni, o informaţie, pe care organele (in)competente nici nu s-au ostenit s-o verifice.
Şi cu „complicitatea“ autorităţilor, care au ignorat observaţiile vecinilor, familia Cioară a fugit într-adevăr din ţară cu un avion utilitar, în care se aflau, în total, 20 de rude. O familie mare şi unită, cum erau familiile altădată, cu mulţi fraţi, cumnaţi, verişori. O familie de fugari care a trecut graniţa în zbor şi a aterizat, în data de 3 iulie 1980, pe un câmp de lângă Pertlstein, în Austria.
Securitatea consemna tardiv: „Deosebit de grav este faptul că în noaptea de 2/3 iulie a.c., la orele 02,00 cetăţeanul Cioancă Ioan, vecin cu familia Cioară, a anunţat telefonic acasă pe locot. colonel Iacob Luca, şeful Miliţiei municipiului Reşiţa, că la familia Cioară a venit cumnatul său, Bogdan Florian, cu soţia, din comuna Periam, judeţul Timiş, şi au plecat împreună cu cei 3 membri ai familiei Cioară, precizând că se pregătesc să treacă fraudulos frontiera. Şeful Miliţiei municipiului Reşiţa, tratând în mod iresponsabil această informaţie, a cărei verificare operativă ar fi fost de natură să conducă la prevenirea evenimentului, a indicat cetăţeanului să se adreseze ofiţerului de serviciu pe Miliţia municipiului Reşiţa. Ca urmare, acesta a ajuns în jurul orei 3,00 la miliţie şi a relatat aceeaşi situaţie maiorului Didea V., ofiţer de serviciu. Acesta la rândul său, dând dovadă de aceeaşi atitudine iresponsabilă, a transmis semnalarea telefonic ajutorului ofiţerului de serviciu pe inspectorat, locot. de securitate Vasile Marin, care a spus că va lua măsuri. În realitate, nici acesta nu a întreprins nimic, raportând situaţia şefului Securităţii, la venirea în unitate, când actul evaziunii era deja realizat.“
Ajunsă în lagărul de refugiaţi Traiskirchen din Austria, familia Cioară, neştiutoare şi de bună credinţă, îşi suna la telefon prietenii lăsaţi în România, pe bunii vecini, familia Cioancă...
Spre libertate
Fuga cu avionul agricol a unui grup de familii sau, mai bine zis, a unei familii extinse de 20 de oameni, în 3 iulie 1980, a răscolit lumea. În avionul utilitar AN-2 erau membrii a şase familii, iar cel mai mic avea 1 an şi 7 luni. Erau familiile a trei fraţi Bogdan (Bogdan Florian, cu soţia Lucreţia şi copiii Sorin Gheorghe, Claudia, Tiberiu; Bogdan Vasile, cu soţia Sofia şi copiii Augustin şi Adrian; Bogdan Gheorghe, care-şi lăsase acasă soţia, şi plecase doar cu cei doi copii, Nicolae şi Ella-Maria), familiile a două surori Bogdan căsătorite (Maria, căsătorită cu Aurel Popescu, cel care va pilota avionul fugar, cei doi luându-l cu ei pe copilul de nici 2 ani, Teodor; Ana, devenită prin căsătorie Codreanu, care a plecat fără soţ, şi-a luat doar copilul, pe Alin); şi mai era familia cumnatului lui Bogdan Florian, familia Cioară (alcătuită din Cioară Ioan, Cioară Elena şi fiul lor, Nelu Sorin). 20 de inşi a căror fugă a pus în acţiune un imens aparat de urmărire.
Miliţia şi Securitatea s-au simţit ofensate şi umilite, aşa că au declanşat o anchetă de proporţii grozavă şi o urgie împotriva rudelor rămase în patrie, care nu ştiuseră nimic. Toate informaţiile se adunau la Acţiunea „Pescăruşul“. Au fost făcute percheziţii acasă la toate familiile de fugari. Toate bunurile abandonate au fost ulterior confiscate de autorităţile „în drept“. Rudele se plâng astăzi că nu au primit şi recuperat nimic, dar au fost silite să achite datoriile şi ratele rămase.
Nicio scrisoare trimisă de fugari în ţară, pe adresa rudelor, n-a ajuns la destinatari: toate au fost reţinute şi se află în dosarele întocmite de Securitate. Peste 30 de scrisori, vederi şi felicitări. Convorbirile telefonice le-au fost înregistrate şi sunt transcrise în aceleaşi dosare. În scrisorile lor, în interviurile date la „Europa Liberă“, sunt rugăminţile de iertare şi dorinţa de a-i aduce alături pe cei rămaşi în ţară.
Dosarele completate de Securitate cuprind un adevărat album de fotografii de familie confiscate, cu peste 100 de instantanee, cu portretele fugarilor şi ale rudelor din ţară, adulţi şi copii. Surprind clipele lor fericite, de la mese, restaurante, de la nuntă, de la mare, portrete din tinereţe ale cuplurilor, ale copiilor, în costume populare, în uniformă de elev, din parc, din armată, de la staţiune etc. Sunt 67 de fotografii făcute la percheziţiile domiciliare, 17 fotografii ale membrilor grupului de fugari şi 37 de fotografii realizate la cercetarea de la faţa locului.
Organele de cercetare penală au întocmit un dosar penal pentru a cere extrădarea fugarilor de la organele de stat austriece şi, la refuzul acestora, i-au trimis în judecată în lipsă. Au fost condamnaţi în contumacie prin sentinţa pronunţată la data de 27 martie 1982 de Tribunalul Municipiului Bucureşti la aproximativ 20 de ani de închisoare fiecare, confiscarea bunurilor personale şi interzicerea unor drepturi.
„Historia“ vă prezintă, în cele de mai jos, coordonatele unei poveşti care nu s-a sfârşit, din păcate, odată cu fuga...
„Piratul“ aerului şi acţiunea „Pescăruşul“
„Atunci am ieşit în fugă din casă. Mai întâi repede şi apoi, când nimeni n-a coborât, încet. Brusc, uşa s-a deschis totuşi şi un tânăr în costum şi cască a coborât. „Austria?“, a întrebat el. „Da, da, tu ai intrat în ogorul nostru“, i-am zis eu, la care străinul a ridicat braţele în sus, a început să chiuie şi i-a scos şi pe ceilalţi din avion“.
Agricultorul austriac Herbert Kaspar s-a trezit, în 3 iulie 1980, martorul unei întâmplări neverosimile. Un avion aterizase în lanul lui de grâu. Auzi râsete şi plânsete din avion şi privi stupefiat cum, unul după altul, coborau nouăsprezece oameni, bărbaţi, femei şi copii. Se strângeau în braţe, fericiţi. Bărbaţii îşi treceau din mână în mână, sărbătorind zgomotos, o sticlă. Fuga din România reuşise. Cu ultimele picături de combustibil trecuseră în Austria şi aterizaseră pe câmpurile agricole din Pertlstein, de lângă Feldbach, la 20 de kilometri depărtare, în linie dreaptă, de graniţa maghiară.
Pilotul avionului, Aurel Popescu-Nando, cum îl răsfăţau apropiaţii, avea 27 de ani în 1980. Pentru spionii CIE, el avea să fie „Piratul“, într-o urmărire desfăşurată pe parcursul a şase ani şi pe teritoriile a două ţări, Austria şi Australia, din iulie 1980, imediat după fuga lor, până imediat după moartea sa suspectă, în decembrie 1986.
În presa austriacă apărea a doua zi după aterizarea la Pertlstein: „Un funcţionar al direcţiei de securitate din Steiermark a declarat joi [în ziua aterizării, n.n.]: „Deşi Popescu era obişnuit cu astfel de zboruri la joasă altitudine, prin serviciul său la societatea agricolă din România, totuşi acest zbor a fost o realizare de maestru“.
Acţiunea a fost temerară şi ei şi-au riscat viaţa. Curajul disperării unor oameni obişnuiţi – un pilot, un fochist la serele din Lovrin, un şofer la Salvarea din Reşiţa, un agent de turism din Timişoara, două casnice, un subinginer şi trei muncitori la Fabrica de Pălării din Periam – de a trăi lipsiţi de perspective.
La data de 3 iulie 1980, ei au trecut fraudulos frontiera de stat cu un avion utilitar AN-2 aparţinând Aerobazei „Cioca“ din Timişoara, unde lucra Aurel Popescu. Un avion bătrân, cu 20 de oameni la bord, dintre care doi adolescenţi şi opt copii. Locuri pe scaune au fost doar cinci, toţi ceilalţi s-au ghemuit în capacitatea de depozitare, adică pe podea, cu puţine bagaje de mână, pentru a încăpea cât mai multe persoane. Pilotul, cu încă nouăsprezece persoane, în cea mai mare parte fraţii soţiei sale şi familiile acestora. Zborul a fost planificat în familie încă din februarie 1980.
Cu câţiva ani înainte, doi dintre fraţii Bogdan şi cumnatul Ioan Cioară au venit cu ideea plecării din ţară, dar au provocat protestele vehemente ale celorlalţi, mai cu seamă ale lui Aurel şi ale Mariei, care se temeau că vor fi daţi afară din serviciu după plecarea rudelor. Şi atunci au decis: să plece cât mai mulţi din familie, dacă nu se putea toţi, iar Aurel să îi „scoată“ cu avionul. Au fost ermetici, nimeni nu bănuia nimic, nimic nu a deşteptat vigilenţa Securităţii.
În casa Popescu s-a dezbătut mult despre cine are voie sau nu să participe la zborul acesta foarte periculos. În două dintre familii s-au petrecut rupturi dureroase, plecând cu copiii doar un singur părinte. Bogdan Gheorghe, cu cei doi copii ai săi, pentru că soţia lui nu a inspirat încredere, şi Codreanu Ana (născută Bogdan) cu băieţelul său, fiindcă soţul său, mecanic de locomotivă, era în cursă prin ţară. Părinţii şi socrii pilotului au fost lăsaţi acasă. Popescu s-a pregătit minuţios, şi-a procurat hărţi şi a găsit cu subtilitate rutele de zbor peste Ungaria.
Un zbor ca-n filme cu un vechi avion sovietic „de nădejde“
Avionul a decolat la ora 6.55, fără aprobare de zbor, de pe terenul de lucru din satul Horea, comuna Vladimirescu, judeţul Arad, unul dintre terenurile de zbor omologate ale aviaţiei utilitare, unde se afla din data de 1 iulie şi de unde decola zilnic pentru a executa ierbicizări. Avionul AN-2, cu însemnele româneşti Y.R.-P.A.V., era fabricat după Al Doilea Război Mondial. Era un biplan Antonov II, cu aripi duble, zis şi „bombardier de sfeclă“.
A fost foarte bun pentru planurile lor: maşină robustă, cu proprietăţi foarte bune de a zbura încet şi de a se strecura printre radare civile şi militare, care prind numai avioanele care zboară mai sus. Au zburat pe o distanţă de peste 400 km, de la Arad la Pertlstein, vreme de două ore, prin spaţiul aerian unguresc, la joasă altitudine, pentru evitarea radarului. Exista pericolul nu numai de a fi doborât de interceptoare cu reacţie ultrarapide, dar şi de a se ciocni cu o serie de obstacole: pomi, sârme sau stâlpi de înaltă tensiune. La ora 8.16, organele de grăniceri din R.P. Ungară au comunicat faptul că avionul a trecut frontiera prin zona Lökösháza, îndreptându-se spre Budapesta. Aurel Popescu însuşi reconstituie zborul prin pădurile ungureşti, ca să evite satele, în declaraţiile date atunci unor publicaţii austriece.
„Am decolat de pe un câmp de lângă Timişoara, iar autorităţile nu au intrat la bănuială, deoarece eu ca pilot la o întovărăşire agricolă am zburat de multe ori, aşa brusc. (...) Noi am zburat traversând Ungaria, în permanenţă la o înălţime de 5 până la 10 m, pe deasupra ogoarelor; lumea trebuie să fi crezut că vreun semănător este la lucru cu avionul său. Problema cea mai mare a constituit-o liniştirea, în special a copiilor care începuseră să se neliniştească. Uneori aparatul învechit se clătina în mod îngrijorător. Eu eram nu numai obosit şi nervos, ci şi nesigur de reuşită. (...) Un astfel de avion e luat în derâdere, în afară de aceasta, în Ungaria de răsărit – a cărei topografie o cunosc din hărţile de zbor româneşti – am fost foarte prevăzător. Pe urmă am putut zbura nestingheriţi şi am întâlnit mai multe aparate asemănătoare, care în mod evident controlau recoltele“, povestea pilotul Aurel Popescu în „Die Presse“, într-un articol publicat a doua zi după aterizarea în Austria, în 4 iulie.
La o înălţime de numai 50 m, avionul a trecut graniţa maghiaro-austriacă în apropiere de piatra de hotar nr. 121. Doreau să aterizeze pe un aeroport din oraşul austriac Hustnfeld, dar avionul a rămas fără combustibil şi pilotul a fost obligat să recurgă la aterizarea forţată. Misiune grea, pământul era mocirlos din cauza ploilor din zilele precedente. A survolat cam 20 de minute, la aproximativ 10 m înălţime, pe deasupra caselor din Fehring şi Pertlstein, atrăgând atenţia proprietarilor, printre care se afla şi Herbert Kaspar, a cărui casă se găsea în apropiere, dar şi a unui cineast amator, care a prins pe peliculă ultima parte a aterizării. Între două lanuri de porumb, Popescu a zărit o limbă de teren lată de 15 m şi lungă de 250 m. Un ultim tur şi, în aterizare, a trecut magistral pe sub o linie de înaltă tensiune, atingând un copac. Scârţâind opintit, bătrânul aparat şi-a înglodat adânc roţile în noroi şi s-a oprit direct în lan. Erau în Austria, landul Stiria, pe câmpurile agricole din Pertlstein.
Curajosul pilot a decretat ulterior aterizarea ca pe un soi de „minune“, iar Maria Popescu declara: „Asta a fost cea mai lungă oră a vieţii mele. Dar am spus întotdeauna: soţul meu este cel mai bun pilot din lume.“
Bombă de presă internaţională
Vreme de două luni, în iulie şi august 1980, mass-media europeană, dar şi cea americană, au fost invadate de ştiri şi articole despre fuga spectaculoasă a românilor. „Europa Liberă“ compara evadarea românilor cu cea reuşită, cu un an în urmă, de două familii germane cu minori, din R.D.G. în R.F.G., cu un balon de agrement. „Evadare curajoasă cu avionul“ scria „Quick“ din 10 iulie, „20 de români şi-au pregătit călătoria în vest timp de un an“ se numea articolul din „Kurier“ din 4 iulie, „20 de români au fugit în Austria cu un „bombardier pentru sfeclă“„ a publicat „Die Presse“ în 4 iulie.
În paralel, Securitatea românească îşi făcea conştiincios datoria (scorţoasă şi acră) a autocriticii: „Furtul aeronavei AN-2, gravitatea şi implicaţiile lui rămân un eveniment penibil şi ruşinos pentru tot aparatul de securitate din judeţul Timiş. De acest eveniment au profitat cercurile reacţionare din străinătate în propaganda lor ostilă împotriva ţării noastre. Europa Liberă, presa, radioul, televiziunea austriacă şi din alte ţări au popularizat şi comentat nefavorabil acest caz de evaziune“.
Refugiaţi în Austria şi transportaţi la Traiskirchen
Imediat după aterizare, românii au fost asaltaţi de reporteri, fotografiaţi, filmaţi şi intervievaţi. Populaţia a pactizat instantaneu cu ei. Au fost duşi la primăria din Feldbach, unde au cerut azil politic. Acolo au primit chifle, cârnaţi, bere şi cola, iar copiii, lapte şi mâncare specială.
Avionul, păzit de un jandarm austriac, a rămas timp de câteva zile punctul de atracţie al localnicilor şi al turiştilor. După cum relatează presa vremii, decolarea avionului înapoi spre ţară, la venirea echipei de specialişti români, a fost prilej de sărbătoare populară: în jur de 70 de oameni l-au împins din lanul în care înţepenise.
În aceeaşi zi cu aterizarea, fugarii au fost duşi în lagărul de refugiaţi de la Traiskirchen, cu un autocar, bucurându-se de o adevărată excursie prin Austria. În lagăr au fost primiţi cu aplauze pentru curajul lor. Câţiva proprietari austrieci au şi oferit de lucru bărbaţilor şi femeilor. Au stat în lagăr în Austria până în octombrie 1980 apoi, pe rând, au plecat în Australia, ţinta lor.
Măsurile din cadrul acţiunii „Piratul“
Părea că asta-i tot, c-avem de-a face cu un „happy-end“. Dar Securitatea anunţa printr-o telegramă grupul operativ de la Viena al organelor de spionaj românesc şi cerea „primele reacţii obţinute“. De la Viena s-a transmis că în cercurile politice şi economice din Austria se aprecia că extrădarea cerută de partea română nu va găsi ecou pozitiv.
Motivul: obligaţiile asumate în cadrul O.N.U. Dar, pentru menţinerea relaţiilor bune cu România, Austria va urgenta formalităţile de plecare în Australia, unde anunţaseră fugarii că vor să plece imediat după încheierea perioadei de şedere în lagăr. A fost, astfel, deschisă acţiunea „Piratul“.
Un raport din data de 12 iulie 1980 al U.M. 0544, D.S.S., enumera măsurile ce urmau să se întreprindă în cadrul acţiunii:
• compromiterea autorilor acţiunii „Piratul“ şi obţinerea extrădării lor, prin folosirea unor surse şi prin intervenţii la Ministerul de Interne şi Ministerul de Justiţie ale Austriei şi la Înaltul Comisar al O.N.U. pentru Refugiaţi de la Geneva, pentru a da curs cererii organelor de justiţie R.S.R. cu privire la extrădarea lor, pe baza infracţiunilor de drept comun săvârşite pe teritoriul ţării noastre;
• influenţarea, prin I.J. ale M.I. Timiş, Arad şi Caraş-Severin, a membrilor familiei rămaşi în ţară să trimită scrisori şi memorii la Înaltul Comisar al O.N.U. şi autorităţilor austriece;
• cunoaşterea comportării şi declaraţiilor lor, a reacţiilor autorităţilor austriece;
• acţiuni de compromitere prin strângerea unor date compromiţătoare, de genul: relaţii extraconjugale, relaţii înainte de căsătorie, certuri în familie, economii, excursii în străinătate, conflicte de muncă sau faptul că tatăl pilotului era plutonier major în M.I.;
• instruirea tuturor surselor ce vor fi folosite.
Astfel, la data de 14 iulie 1980, Octavian Groza, ambasadorul României la Viena, a fost primit în audienţă de către ministrul Justiţiei din Austria, C. Broda, pentru a obţine extrădarea românilor, care primiseră statutul de refugiat de la autorităţile de la Graz şi primiseră acceptul autorităţilor australiene. Tot el, la data de 15 iulie 1980, a fost primit de către secretarul de stat pentru afaceri externe al Austriei, dr. Alois Reitbauer, şi a predat documente prin care statul român cerea extrădarea fugarilor.
La 17 iulie 1980, Aurel Popescu a fost judecat de Tribunalul din Graz pentru comiterea infracţiunii de intrare şi aterizare ilegală în Austria. S-a discutat despre ameninţarea cu pistolul şi molestarea paznicului din satul Horea, dar procurorul Gruber a apreciat că „nu s-a întâmplat nimic deosebit, că Popescu nu putea proceda altfel, pentru că paznicul ar fi dat alarma“. România a invocat şi convenţiile de la Haga şi Montreal cu privire la pedepsirea acţiunilor de deturnare de avioane şi de periclitare a zborurilor civile.
Deşi factorii decizionali care fuseseră influenţaţi prin sursele organelor externe au acţionat în direcţia extrădării transfugilor, cel care s-a opus măsurilor de extrădare a fost cancelarul federal Bruno Kreisky, care a invocat în faţa organelor judecătoreşti motivaţia că nu doreşte să modifice poziţia adoptată până la acel moment de Austria faţă de fugarii din ţările socialiste. Ca atare, s-a încetat urmărirea lui Popescu. A fost găsit vinovat pentru „folosirea neautorizată a unui mijloc de transport“ şi a fost condamnat simbolic la doar trei luni de închisoare, fără executarea pedepsei, şi la trei ani perioadă de supraveghere. Toţi membrii grupului de fugari au primit statut de transfugi politici.
„Cred că vor să mă lichideze“
În august 1980, pe când fugarii se aflau încă în lagărul de la Traiskirchen, un articol din „Kurier“ povesteşte despre „o tentativă de omor asupra pilotului transfug“: „Se bâlbâie: „Mi-e teamă, cred că vor să mă lichideze“. Vineri seară, pe când se întorcea de la lucru în lagărul Transchirchen (sic!) a fost atacat de două autoturisme care rulau paralel. Conducătorii autoturismelor cu numere de înmatriculare austriece au încercat să îl atace de două ori pe pilotul transfug. (...) La început Popescu a crezut că este vorba de doi vitezomani care se întorceau pe şosea. S-a apropiat de marginea şoselei, moment în care cele 2 autoturisme – cu farurile aprinse – au întors. Cu acest prilej românul a putut recunoaşte marca autoturismelor: un Audi verde, probabil 200 şi un Opel galben, al cărui tip nu l-a putut identifica.
După câteva secunde autoturismele ucigătoare au revenit în urma lui Popescu, care era de acum foarte aproape de intrarea în lagăr. Conducătorul autoturismului Audi a părăsit şoseaua şi s-a îndreptat cu viteză spre pilotul transfug. Popescu s-a putut salva în ultima clipă. El s-a prezentat conducerii lagărului cu vânătăi pe corp, hainele rupte, puternic şocat, dar fericit că a reuşit să scape de atentat. Cazul a fost înregistrat după o anchetă la faţa locului şi de jandarmerie. Popescu se teme că securitatea română consideră că el ar fi ciripit. Dar Popescu declară: „Eu nu ştiu decât lucruri care sunt de mult cunoscute“„.
Multe semne de întrebare
După fuga celor 20, Constantin Popescu, tatăl pilotului, miliţian la Bucureşti şi unicul întreţinător al unei familii cu încă trei copii, a fost concediat. La puţină vreme, s-a sinucis; rudele spun astăzi că ar fi fost „ajutat“. Bogdan Gheorghe şi soţia sa, din Periam, judeţul Timiş, socrii pilotului şi, de fapt, părinţii a cinci adulţi din grupul de fugari (Bogdan Florian, Bogdan Vasile, Bogdan Gheorghe, Popescu Maria şi Codreanu Ana), au decis că vor să trăiască lângă copiii lor (din şase câţi aveau, cinci fuseseră în avionul utilitar), aşa că au făcut cerere de emigrare în 1982.
Li s-a aprobat în aprilie 1987. Au fost tracasaţi, împiedicaţi, amânaţi. Bătrânul a făcut proteste, memorii, a ameninţat cu greva foamei şi că merge la Bucureşti să-şi dea foc, a fost avertizat în două rânduri de către Securitate să se potolească, i s-a deschis dosar de urmărire. S-a epuizat nervos şi fizic.
Sfârşitul lui Aurel Popescu – pilotul a murit în Australia, şase ani după evadarea din România, într-un accident de lucru, pilotând un avion utilitar australian ultramodern – stârneşte şi el multe semne de întrebare. Instructorul de pilotaj al aviatorului, Gheorghe Idul, exclude posibilitatea unui accident, deoarece erau condiţii meteorologice normale, Aurel Popescu era un pilot excepţional, aflat la bordul unui avion de ultimă generaţie.
Un document din 5 decembrie 1986, din dosarul de urmărire, oferă detalii despre moartea pilotului, semn că Popescu a fost supravegheat până în ultimul moment: „Se deţin date din care rezultă că transfugul român Popescu Aurel, fost pilot, stabilit în Sydney-Australia, a decedat la 6 noiembrie a.c., în urma prăbuşirii avionului utilitar pe care îl pilota, în apropiere de localitatea Ballart din statul australian Victoria.
La 13 noiembrie a.c. a avut loc înmormântarea acestuia, ceremonia funerară fiind desfăşurată la biserica „Buna Vestire“ din Sydney. (...) În Australia, Popescu Aurel şi-a creat o situaţie materială corespunzătoare, având loc de muncă asigurat în afara oraşului Sydney, de unde venea la domiciliu la sfârşit de săptămână. Popescu Aurel a fost lucrat prin acţiune informativă de unitatea noastră, fiind stabilite datele referitoare la locul de muncă, programul de lucru, domiciliu, relaţii şi legături în ţară şi străinătate.“
Dintr-un alt document datat 5 decembrie 1986 aflăm că „Elementul nu mai prezintă interes pentru unitatea noastră“, după ce, cu o zi mai devreme, un anume tovarăş Oprea primea sarcina de a întocmi „raportul de închidere şi clasare la U.M. 0503 a acţiunii informative“.
Un alt fugar, Bogdan Gheorghe, a fost găsit spânzurat în 1991, în Australia. Încă o moarte suspectă, lasă să se înţeleagă rudele rămase în viaţă. Care se feresc şi astăzi să povestească despre tragicul întâmplărilor din familie şi despre coşmarurile pe care le-au avut ani de zile. Frica îi bântuie încă. Au reuşit ei să fugă?
O însemnare hilară din dosarele Securităţii, care provoacă perplexitate. Un domn, vecin şi prieten al unei familii din Reşiţa, a sesizat, în timp, ce se petrecea la vecini, că aceştia sunt pe punctul să fugă din ţară. Înnebunit parcă de descoperire, a umblat toată noaptea să anunţe Miliţia, dar nimeni nu l-a băgat în seamă. Le-a „servit“ miliţienilor, necerută de nimeni, o informaţie, pe care organele (in)competente nici nu s-au ostenit s-o verifice.
Şi cu „complicitatea“ autorităţilor, care au ignorat observaţiile vecinilor, familia Cioară a fugit într-adevăr din ţară cu un avion utilitar, în care se aflau, în total, 20 de rude. O familie mare şi unită, cum erau familiile altădată, cu mulţi fraţi, cumnaţi, verişori. O familie de fugari care a trecut graniţa în zbor şi a aterizat, în data de 3 iulie 1980, pe un câmp de lângă Pertlstein, în Austria.
Securitatea consemna tardiv: „Deosebit de grav este faptul că în noaptea de 2/3 iulie a.c., la orele 02,00 cetăţeanul Cioancă Ioan, vecin cu familia Cioară, a anunţat telefonic acasă pe locot. colonel Iacob Luca, şeful Miliţiei municipiului Reşiţa, că la familia Cioară a venit cumnatul său, Bogdan Florian, cu soţia, din comuna Periam, judeţul Timiş, şi au plecat împreună cu cei 3 membri ai familiei Cioară, precizând că se pregătesc să treacă fraudulos frontiera. Şeful Miliţiei municipiului Reşiţa, tratând în mod iresponsabil această informaţie, a cărei verificare operativă ar fi fost de natură să conducă la prevenirea evenimentului, a indicat cetăţeanului să se adreseze ofiţerului de serviciu pe Miliţia municipiului Reşiţa. Ca urmare, acesta a ajuns în jurul orei 3,00 la miliţie şi a relatat aceeaşi situaţie maiorului Didea V., ofiţer de serviciu. Acesta la rândul său, dând dovadă de aceeaşi atitudine iresponsabilă, a transmis semnalarea telefonic ajutorului ofiţerului de serviciu pe inspectorat, locot. de securitate Vasile Marin, care a spus că va lua măsuri. În realitate, nici acesta nu a întreprins nimic, raportând situaţia şefului Securităţii, la venirea în unitate, când actul evaziunii era deja realizat.“
Ajunsă în lagărul de refugiaţi Traiskirchen din Austria, familia Cioară, neştiutoare şi de bună credinţă, îşi suna la telefon prietenii lăsaţi în România, pe bunii vecini, familia Cioancă...
Spre libertate
Fuga cu avionul agricol a unui grup de familii sau, mai bine zis, a unei familii extinse de 20 de oameni, în 3 iulie 1980, a răscolit lumea. În avionul utilitar AN-2 erau membrii a şase familii, iar cel mai mic avea 1 an şi 7 luni. Erau familiile a trei fraţi Bogdan (Bogdan Florian, cu soţia Lucreţia şi copiii Sorin Gheorghe, Claudia, Tiberiu; Bogdan Vasile, cu soţia Sofia şi copiii Augustin şi Adrian; Bogdan Gheorghe, care-şi lăsase acasă soţia, şi plecase doar cu cei doi copii, Nicolae şi Ella-Maria), familiile a două surori Bogdan căsătorite (Maria, căsătorită cu Aurel Popescu, cel care va pilota avionul fugar, cei doi luându-l cu ei pe copilul de nici 2 ani, Teodor; Ana, devenită prin căsătorie Codreanu, care a plecat fără soţ, şi-a luat doar copilul, pe Alin); şi mai era familia cumnatului lui Bogdan Florian, familia Cioară (alcătuită din Cioară Ioan, Cioară Elena şi fiul lor, Nelu Sorin). 20 de inşi a căror fugă a pus în acţiune un imens aparat de urmărire.
Miliţia şi Securitatea s-au simţit ofensate şi umilite, aşa că au declanşat o anchetă de proporţii grozavă şi o urgie împotriva rudelor rămase în patrie, care nu ştiuseră nimic. Toate informaţiile se adunau la Acţiunea „Pescăruşul“. Au fost făcute percheziţii acasă la toate familiile de fugari. Toate bunurile abandonate au fost ulterior confiscate de autorităţile „în drept“. Rudele se plâng astăzi că nu au primit şi recuperat nimic, dar au fost silite să achite datoriile şi ratele rămase.
Nicio scrisoare trimisă de fugari în ţară, pe adresa rudelor, n-a ajuns la destinatari: toate au fost reţinute şi se află în dosarele întocmite de Securitate. Peste 30 de scrisori, vederi şi felicitări. Convorbirile telefonice le-au fost înregistrate şi sunt transcrise în aceleaşi dosare. În scrisorile lor, în interviurile date la „Europa Liberă“, sunt rugăminţile de iertare şi dorinţa de a-i aduce alături pe cei rămaşi în ţară.
Dosarele completate de Securitate cuprind un adevărat album de fotografii de familie confiscate, cu peste 100 de instantanee, cu portretele fugarilor şi ale rudelor din ţară, adulţi şi copii. Surprind clipele lor fericite, de la mese, restaurante, de la nuntă, de la mare, portrete din tinereţe ale cuplurilor, ale copiilor, în costume populare, în uniformă de elev, din parc, din armată, de la staţiune etc. Sunt 67 de fotografii făcute la percheziţiile domiciliare, 17 fotografii ale membrilor grupului de fugari şi 37 de fotografii realizate la cercetarea de la faţa locului.
Organele de cercetare penală au întocmit un dosar penal pentru a cere extrădarea fugarilor de la organele de stat austriece şi, la refuzul acestora, i-au trimis în judecată în lipsă. Au fost condamnaţi în contumacie prin sentinţa pronunţată la data de 27 martie 1982 de Tribunalul Municipiului Bucureşti la aproximativ 20 de ani de închisoare fiecare, confiscarea bunurilor personale şi interzicerea unor drepturi.
„Historia“ vă prezintă, în cele de mai jos, coordonatele unei poveşti care nu s-a sfârşit, din păcate, odată cu fuga...
„Piratul“ aerului şi acţiunea „Pescăruşul“
„Atunci am ieşit în fugă din casă. Mai întâi repede şi apoi, când nimeni n-a coborât, încet. Brusc, uşa s-a deschis totuşi şi un tânăr în costum şi cască a coborât. „Austria?“, a întrebat el. „Da, da, tu ai intrat în ogorul nostru“, i-am zis eu, la care străinul a ridicat braţele în sus, a început să chiuie şi i-a scos şi pe ceilalţi din avion“.
Agricultorul austriac Herbert Kaspar s-a trezit, în 3 iulie 1980, martorul unei întâmplări neverosimile. Un avion aterizase în lanul lui de grâu. Auzi râsete şi plânsete din avion şi privi stupefiat cum, unul după altul, coborau nouăsprezece oameni, bărbaţi, femei şi copii. Se strângeau în braţe, fericiţi. Bărbaţii îşi treceau din mână în mână, sărbătorind zgomotos, o sticlă. Fuga din România reuşise. Cu ultimele picături de combustibil trecuseră în Austria şi aterizaseră pe câmpurile agricole din Pertlstein, de lângă Feldbach, la 20 de kilometri depărtare, în linie dreaptă, de graniţa maghiară.
Pilotul avionului, Aurel Popescu-Nando, cum îl răsfăţau apropiaţii, avea 27 de ani în 1980. Pentru spionii CIE, el avea să fie „Piratul“, într-o urmărire desfăşurată pe parcursul a şase ani şi pe teritoriile a două ţări, Austria şi Australia, din iulie 1980, imediat după fuga lor, până imediat după moartea sa suspectă, în decembrie 1986.
În presa austriacă apărea a doua zi după aterizarea la Pertlstein: „Un funcţionar al direcţiei de securitate din Steiermark a declarat joi [în ziua aterizării, n.n.]: „Deşi Popescu era obişnuit cu astfel de zboruri la joasă altitudine, prin serviciul său la societatea agricolă din România, totuşi acest zbor a fost o realizare de maestru“.
Acţiunea a fost temerară şi ei şi-au riscat viaţa. Curajul disperării unor oameni obişnuiţi – un pilot, un fochist la serele din Lovrin, un şofer la Salvarea din Reşiţa, un agent de turism din Timişoara, două casnice, un subinginer şi trei muncitori la Fabrica de Pălării din Periam – de a trăi lipsiţi de perspective.
La data de 3 iulie 1980, ei au trecut fraudulos frontiera de stat cu un avion utilitar AN-2 aparţinând Aerobazei „Cioca“ din Timişoara, unde lucra Aurel Popescu. Un avion bătrân, cu 20 de oameni la bord, dintre care doi adolescenţi şi opt copii. Locuri pe scaune au fost doar cinci, toţi ceilalţi s-au ghemuit în capacitatea de depozitare, adică pe podea, cu puţine bagaje de mână, pentru a încăpea cât mai multe persoane. Pilotul, cu încă nouăsprezece persoane, în cea mai mare parte fraţii soţiei sale şi familiile acestora. Zborul a fost planificat în familie încă din februarie 1980.
Cu câţiva ani înainte, doi dintre fraţii Bogdan şi cumnatul Ioan Cioară au venit cu ideea plecării din ţară, dar au provocat protestele vehemente ale celorlalţi, mai cu seamă ale lui Aurel şi ale Mariei, care se temeau că vor fi daţi afară din serviciu după plecarea rudelor. Şi atunci au decis: să plece cât mai mulţi din familie, dacă nu se putea toţi, iar Aurel să îi „scoată“ cu avionul. Au fost ermetici, nimeni nu bănuia nimic, nimic nu a deşteptat vigilenţa Securităţii.
În casa Popescu s-a dezbătut mult despre cine are voie sau nu să participe la zborul acesta foarte periculos. În două dintre familii s-au petrecut rupturi dureroase, plecând cu copiii doar un singur părinte. Bogdan Gheorghe, cu cei doi copii ai săi, pentru că soţia lui nu a inspirat încredere, şi Codreanu Ana (născută Bogdan) cu băieţelul său, fiindcă soţul său, mecanic de locomotivă, era în cursă prin ţară. Părinţii şi socrii pilotului au fost lăsaţi acasă. Popescu s-a pregătit minuţios, şi-a procurat hărţi şi a găsit cu subtilitate rutele de zbor peste Ungaria.
Un zbor ca-n filme cu un vechi avion sovietic „de nădejde“
Avionul a decolat la ora 6.55, fără aprobare de zbor, de pe terenul de lucru din satul Horea, comuna Vladimirescu, judeţul Arad, unul dintre terenurile de zbor omologate ale aviaţiei utilitare, unde se afla din data de 1 iulie şi de unde decola zilnic pentru a executa ierbicizări. Avionul AN-2, cu însemnele româneşti Y.R.-P.A.V., era fabricat după Al Doilea Război Mondial. Era un biplan Antonov II, cu aripi duble, zis şi „bombardier de sfeclă“.
A fost foarte bun pentru planurile lor: maşină robustă, cu proprietăţi foarte bune de a zbura încet şi de a se strecura printre radare civile şi militare, care prind numai avioanele care zboară mai sus. Au zburat pe o distanţă de peste 400 km, de la Arad la Pertlstein, vreme de două ore, prin spaţiul aerian unguresc, la joasă altitudine, pentru evitarea radarului. Exista pericolul nu numai de a fi doborât de interceptoare cu reacţie ultrarapide, dar şi de a se ciocni cu o serie de obstacole: pomi, sârme sau stâlpi de înaltă tensiune. La ora 8.16, organele de grăniceri din R.P. Ungară au comunicat faptul că avionul a trecut frontiera prin zona Lökösháza, îndreptându-se spre Budapesta. Aurel Popescu însuşi reconstituie zborul prin pădurile ungureşti, ca să evite satele, în declaraţiile date atunci unor publicaţii austriece.
„Am decolat de pe un câmp de lângă Timişoara, iar autorităţile nu au intrat la bănuială, deoarece eu ca pilot la o întovărăşire agricolă am zburat de multe ori, aşa brusc. (...) Noi am zburat traversând Ungaria, în permanenţă la o înălţime de 5 până la 10 m, pe deasupra ogoarelor; lumea trebuie să fi crezut că vreun semănător este la lucru cu avionul său. Problema cea mai mare a constituit-o liniştirea, în special a copiilor care începuseră să se neliniştească. Uneori aparatul învechit se clătina în mod îngrijorător. Eu eram nu numai obosit şi nervos, ci şi nesigur de reuşită. (...) Un astfel de avion e luat în derâdere, în afară de aceasta, în Ungaria de răsărit – a cărei topografie o cunosc din hărţile de zbor româneşti – am fost foarte prevăzător. Pe urmă am putut zbura nestingheriţi şi am întâlnit mai multe aparate asemănătoare, care în mod evident controlau recoltele“, povestea pilotul Aurel Popescu în „Die Presse“, într-un articol publicat a doua zi după aterizarea în Austria, în 4 iulie.
La o înălţime de numai 50 m, avionul a trecut graniţa maghiaro-austriacă în apropiere de piatra de hotar nr. 121. Doreau să aterizeze pe un aeroport din oraşul austriac Hustnfeld, dar avionul a rămas fără combustibil şi pilotul a fost obligat să recurgă la aterizarea forţată. Misiune grea, pământul era mocirlos din cauza ploilor din zilele precedente. A survolat cam 20 de minute, la aproximativ 10 m înălţime, pe deasupra caselor din Fehring şi Pertlstein, atrăgând atenţia proprietarilor, printre care se afla şi Herbert Kaspar, a cărui casă se găsea în apropiere, dar şi a unui cineast amator, care a prins pe peliculă ultima parte a aterizării. Între două lanuri de porumb, Popescu a zărit o limbă de teren lată de 15 m şi lungă de 250 m. Un ultim tur şi, în aterizare, a trecut magistral pe sub o linie de înaltă tensiune, atingând un copac. Scârţâind opintit, bătrânul aparat şi-a înglodat adânc roţile în noroi şi s-a oprit direct în lan. Erau în Austria, landul Stiria, pe câmpurile agricole din Pertlstein.
Curajosul pilot a decretat ulterior aterizarea ca pe un soi de „minune“, iar Maria Popescu declara: „Asta a fost cea mai lungă oră a vieţii mele. Dar am spus întotdeauna: soţul meu este cel mai bun pilot din lume.“
Bombă de presă internaţională
Vreme de două luni, în iulie şi august 1980, mass-media europeană, dar şi cea americană, au fost invadate de ştiri şi articole despre fuga spectaculoasă a românilor. „Europa Liberă“ compara evadarea românilor cu cea reuşită, cu un an în urmă, de două familii germane cu minori, din R.D.G. în R.F.G., cu un balon de agrement. „Evadare curajoasă cu avionul“ scria „Quick“ din 10 iulie, „20 de români şi-au pregătit călătoria în vest timp de un an“ se numea articolul din „Kurier“ din 4 iulie, „20 de români au fugit în Austria cu un „bombardier pentru sfeclă“„ a publicat „Die Presse“ în 4 iulie.
În paralel, Securitatea românească îşi făcea conştiincios datoria (scorţoasă şi acră) a autocriticii: „Furtul aeronavei AN-2, gravitatea şi implicaţiile lui rămân un eveniment penibil şi ruşinos pentru tot aparatul de securitate din judeţul Timiş. De acest eveniment au profitat cercurile reacţionare din străinătate în propaganda lor ostilă împotriva ţării noastre. Europa Liberă, presa, radioul, televiziunea austriacă şi din alte ţări au popularizat şi comentat nefavorabil acest caz de evaziune“.
Refugiaţi în Austria şi transportaţi la Traiskirchen
Imediat după aterizare, românii au fost asaltaţi de reporteri, fotografiaţi, filmaţi şi intervievaţi. Populaţia a pactizat instantaneu cu ei. Au fost duşi la primăria din Feldbach, unde au cerut azil politic. Acolo au primit chifle, cârnaţi, bere şi cola, iar copiii, lapte şi mâncare specială.
Avionul, păzit de un jandarm austriac, a rămas timp de câteva zile punctul de atracţie al localnicilor şi al turiştilor. După cum relatează presa vremii, decolarea avionului înapoi spre ţară, la venirea echipei de specialişti români, a fost prilej de sărbătoare populară: în jur de 70 de oameni l-au împins din lanul în care înţepenise.
În aceeaşi zi cu aterizarea, fugarii au fost duşi în lagărul de refugiaţi de la Traiskirchen, cu un autocar, bucurându-se de o adevărată excursie prin Austria. În lagăr au fost primiţi cu aplauze pentru curajul lor. Câţiva proprietari austrieci au şi oferit de lucru bărbaţilor şi femeilor. Au stat în lagăr în Austria până în octombrie 1980 apoi, pe rând, au plecat în Australia, ţinta lor.
Măsurile din cadrul acţiunii „Piratul“
Părea că asta-i tot, c-avem de-a face cu un „happy-end“. Dar Securitatea anunţa printr-o telegramă grupul operativ de la Viena al organelor de spionaj românesc şi cerea „primele reacţii obţinute“. De la Viena s-a transmis că în cercurile politice şi economice din Austria se aprecia că extrădarea cerută de partea română nu va găsi ecou pozitiv.
Motivul: obligaţiile asumate în cadrul O.N.U. Dar, pentru menţinerea relaţiilor bune cu România, Austria va urgenta formalităţile de plecare în Australia, unde anunţaseră fugarii că vor să plece imediat după încheierea perioadei de şedere în lagăr. A fost, astfel, deschisă acţiunea „Piratul“.
Un raport din data de 12 iulie 1980 al U.M. 0544, D.S.S., enumera măsurile ce urmau să se întreprindă în cadrul acţiunii:
• compromiterea autorilor acţiunii „Piratul“ şi obţinerea extrădării lor, prin folosirea unor surse şi prin intervenţii la Ministerul de Interne şi Ministerul de Justiţie ale Austriei şi la Înaltul Comisar al O.N.U. pentru Refugiaţi de la Geneva, pentru a da curs cererii organelor de justiţie R.S.R. cu privire la extrădarea lor, pe baza infracţiunilor de drept comun săvârşite pe teritoriul ţării noastre;
• influenţarea, prin I.J. ale M.I. Timiş, Arad şi Caraş-Severin, a membrilor familiei rămaşi în ţară să trimită scrisori şi memorii la Înaltul Comisar al O.N.U. şi autorităţilor austriece;
• cunoaşterea comportării şi declaraţiilor lor, a reacţiilor autorităţilor austriece;
• acţiuni de compromitere prin strângerea unor date compromiţătoare, de genul: relaţii extraconjugale, relaţii înainte de căsătorie, certuri în familie, economii, excursii în străinătate, conflicte de muncă sau faptul că tatăl pilotului era plutonier major în M.I.;
• instruirea tuturor surselor ce vor fi folosite.
Astfel, la data de 14 iulie 1980, Octavian Groza, ambasadorul României la Viena, a fost primit în audienţă de către ministrul Justiţiei din Austria, C. Broda, pentru a obţine extrădarea românilor, care primiseră statutul de refugiat de la autorităţile de la Graz şi primiseră acceptul autorităţilor australiene. Tot el, la data de 15 iulie 1980, a fost primit de către secretarul de stat pentru afaceri externe al Austriei, dr. Alois Reitbauer, şi a predat documente prin care statul român cerea extrădarea fugarilor.
La 17 iulie 1980, Aurel Popescu a fost judecat de Tribunalul din Graz pentru comiterea infracţiunii de intrare şi aterizare ilegală în Austria. S-a discutat despre ameninţarea cu pistolul şi molestarea paznicului din satul Horea, dar procurorul Gruber a apreciat că „nu s-a întâmplat nimic deosebit, că Popescu nu putea proceda altfel, pentru că paznicul ar fi dat alarma“. România a invocat şi convenţiile de la Haga şi Montreal cu privire la pedepsirea acţiunilor de deturnare de avioane şi de periclitare a zborurilor civile.
Deşi factorii decizionali care fuseseră influenţaţi prin sursele organelor externe au acţionat în direcţia extrădării transfugilor, cel care s-a opus măsurilor de extrădare a fost cancelarul federal Bruno Kreisky, care a invocat în faţa organelor judecătoreşti motivaţia că nu doreşte să modifice poziţia adoptată până la acel moment de Austria faţă de fugarii din ţările socialiste. Ca atare, s-a încetat urmărirea lui Popescu. A fost găsit vinovat pentru „folosirea neautorizată a unui mijloc de transport“ şi a fost condamnat simbolic la doar trei luni de închisoare, fără executarea pedepsei, şi la trei ani perioadă de supraveghere. Toţi membrii grupului de fugari au primit statut de transfugi politici.
„Cred că vor să mă lichideze“
În august 1980, pe când fugarii se aflau încă în lagărul de la Traiskirchen, un articol din „Kurier“ povesteşte despre „o tentativă de omor asupra pilotului transfug“: „Se bâlbâie: „Mi-e teamă, cred că vor să mă lichideze“. Vineri seară, pe când se întorcea de la lucru în lagărul Transchirchen (sic!) a fost atacat de două autoturisme care rulau paralel. Conducătorii autoturismelor cu numere de înmatriculare austriece au încercat să îl atace de două ori pe pilotul transfug. (...) La început Popescu a crezut că este vorba de doi vitezomani care se întorceau pe şosea. S-a apropiat de marginea şoselei, moment în care cele 2 autoturisme – cu farurile aprinse – au întors. Cu acest prilej românul a putut recunoaşte marca autoturismelor: un Audi verde, probabil 200 şi un Opel galben, al cărui tip nu l-a putut identifica.
După câteva secunde autoturismele ucigătoare au revenit în urma lui Popescu, care era de acum foarte aproape de intrarea în lagăr. Conducătorul autoturismului Audi a părăsit şoseaua şi s-a îndreptat cu viteză spre pilotul transfug. Popescu s-a putut salva în ultima clipă. El s-a prezentat conducerii lagărului cu vânătăi pe corp, hainele rupte, puternic şocat, dar fericit că a reuşit să scape de atentat. Cazul a fost înregistrat după o anchetă la faţa locului şi de jandarmerie. Popescu se teme că securitatea română consideră că el ar fi ciripit. Dar Popescu declară: „Eu nu ştiu decât lucruri care sunt de mult cunoscute“„.
Multe semne de întrebare
După fuga celor 20, Constantin Popescu, tatăl pilotului, miliţian la Bucureşti şi unicul întreţinător al unei familii cu încă trei copii, a fost concediat. La puţină vreme, s-a sinucis; rudele spun astăzi că ar fi fost „ajutat“. Bogdan Gheorghe şi soţia sa, din Periam, judeţul Timiş, socrii pilotului şi, de fapt, părinţii a cinci adulţi din grupul de fugari (Bogdan Florian, Bogdan Vasile, Bogdan Gheorghe, Popescu Maria şi Codreanu Ana), au decis că vor să trăiască lângă copiii lor (din şase câţi aveau, cinci fuseseră în avionul utilitar), aşa că au făcut cerere de emigrare în 1982.
Li s-a aprobat în aprilie 1987. Au fost tracasaţi, împiedicaţi, amânaţi. Bătrânul a făcut proteste, memorii, a ameninţat cu greva foamei şi că merge la Bucureşti să-şi dea foc, a fost avertizat în două rânduri de către Securitate să se potolească, i s-a deschis dosar de urmărire. S-a epuizat nervos şi fizic.
Sfârşitul lui Aurel Popescu – pilotul a murit în Australia, şase ani după evadarea din România, într-un accident de lucru, pilotând un avion utilitar australian ultramodern – stârneşte şi el multe semne de întrebare. Instructorul de pilotaj al aviatorului, Gheorghe Idul, exclude posibilitatea unui accident, deoarece erau condiţii meteorologice normale, Aurel Popescu era un pilot excepţional, aflat la bordul unui avion de ultimă generaţie.
Un document din 5 decembrie 1986, din dosarul de urmărire, oferă detalii despre moartea pilotului, semn că Popescu a fost supravegheat până în ultimul moment: „Se deţin date din care rezultă că transfugul român Popescu Aurel, fost pilot, stabilit în Sydney-Australia, a decedat la 6 noiembrie a.c., în urma prăbuşirii avionului utilitar pe care îl pilota, în apropiere de localitatea Ballart din statul australian Victoria.
La 13 noiembrie a.c. a avut loc înmormântarea acestuia, ceremonia funerară fiind desfăşurată la biserica „Buna Vestire“ din Sydney. (...) În Australia, Popescu Aurel şi-a creat o situaţie materială corespunzătoare, având loc de muncă asigurat în afara oraşului Sydney, de unde venea la domiciliu la sfârşit de săptămână. Popescu Aurel a fost lucrat prin acţiune informativă de unitatea noastră, fiind stabilite datele referitoare la locul de muncă, programul de lucru, domiciliu, relaţii şi legături în ţară şi străinătate.“
Dintr-un alt document datat 5 decembrie 1986 aflăm că „Elementul nu mai prezintă interes pentru unitatea noastră“, după ce, cu o zi mai devreme, un anume tovarăş Oprea primea sarcina de a întocmi „raportul de închidere şi clasare la U.M. 0503 a acţiunii informative“.
Un alt fugar, Bogdan Gheorghe, a fost găsit spânzurat în 1991, în Australia. Încă o moarte suspectă, lasă să se înţeleagă rudele rămase în viaţă. Care se feresc şi astăzi să povestească despre tragicul întâmplărilor din familie şi despre coşmarurile pe care le-au avut ani de zile. Frica îi bântuie încă. Au reuşit ei să fugă?
sâmbătă, 27 iulie 2013
duminică, 17 februarie 2013
Evoluția actualului Centru Civic al Resitei
Abonaţi-vă la Banatul de Munte
Postări
Comentarii
