duminică, 20 decembrie 2009

Cartierele Lunca Pomostului şi Moroasa



     Poze din arhiva domnului A. Kremer

Liceul Diaconovici-Tietz, "Bastilia"


Strada Mihai Viteazu

Poze din arhiva domnului A. Kremer
Aşa arăta zona înainte de construirea halelor CSR-ului (blumingului).





Liceul Diaconovici-Tietz (Bastilia) primul liceu din Banatul de munte. A fost înfiinţat în anul 1877, dar a funcţionat într-o altă clădire. S-a mutat în anul 1920 în clădirea în care se află şi astăzi. Denumirea de "Bastilia" a apărut datorită cladirii din piatra şi în forma de "U", cu curte interioară, care aducea a vestita inchisoare franceza Bastilia.
Ma madresc cu faptul ca şi eu am absolvit acest prim liceu din oras. Pe aceasta cale doresc sa ii multumesc domnului director, Vatzulik Boris, că a reuşit sa promoveze acest liceu să devină unul dintre cele mai bune instituţii de învăţământ din Reşiţa.

joi, 17 decembrie 2009

Magazinul Universalul "vechi"


“Spitz Park”, strada de promenadă a acelor vremi. Acolo unde astăzi se află magazinul Universalul "vechi”

Strada 6 Martie, magazinul Universal, inaugurat în 1952, de 1 Mai Muncitoresc


 Un autobuz al acelor vremuri trecând pe strada 6 Martie
Poze din arhiva domnului A. Kremer

Înmormântarea primilor doi aviatori cazuţi lângă Reşiţa în 1915


Monumentul cu elice în anul 1930. Pe atunci îşi dormeau în el somnul de veci doar cei doi aviatori germani căzuţi în Primul Război Mondial (1915).




Cozia, locul prabuşirii, cu resturile avionului, căzut în 1915.
Foto: familia Komora


O altă vedere din colecţia domnului A. Kremer cu o panoramă a oraşului. În prim plan se poate observa monumentul cu elice.


Resturile monumentului aviatorilor de la Cozia, 11 aprilie 2007

Foto: Fabry


"si domini aistea is ingrapaţii în raşiţa ofiţirii cazuţii cu scrisa de eroplanu, Purgor"

Poză din arhiva persoanală a domnului A. Kremer

 
♦ Căpitanul de aviaţie Kurt Müller, născut în 1884,
♦ Locotenentul major Wulfgar von Körber, născut în 1889,
- prăbuşiţi cu avionul la Cozia în 15 octombrie 1915, în timpul Primului Război Mondial, în împrejurimile Reşiţei

  Ei se aflau într-un avion de tip LVG. Au fost înmormântaţi în locul cunoscut la 17 octombrie 1915, slujba fiind oficiată de preotul evanghelic reşiţean Ferdinand Szende. Acelaşi preot a sfinţit, în septembrie 1916, un alt monument, care a fost ridicat exact în locul în care Müller şi von Körber îşi pierduseră vieţile. Monumentul comemorativ din acel loc avea soclul din piatră şi beton şi o cruce din fier.În primăvara anului 2007, Fabry s-a deplasat până în acel loc, dorind să constate cât se mai păstra din monumentul respectiv după scurgerea aproape a unui secol de la construirea sa.

Poze preluate http://www.banater-berglanddeutsche.de/bbddown/bbd137.pdf

Cinematograful "23 august", astăzi renumita Universitate "Eftimie Murgu"




Zona comercială "Complex" la inaugurarea sa.

Pozele din arhiva persoanală a domnului A. Kremer



marți, 8 decembrie 2009

Întâlnire cu studenţii reşiţeni pe tema trecutului oraşului

Vrei sa descoperi Reşiţa? Vino Joi 17 Decembrie la ora 10:00 în sala C.A.M.I. (corpul A, parter) a Universitaţii „Eftimie Murgu” din Reşiţa şi vom descoperi Reşiţa de ieri şi Reşiţa de azi împreuna cu Mircea Rusnac, Adrian Drăgan şi GLT „ARCUS” Reşiţa

Organizator: GLT “ARCUS” Reşiţa

Parteneri:
Liga Studenţilor „UEM” Reşiţa,
CCS Reşiţa,
http://www.banatuldemunte.blogspot.com/
http://www.istoriabanatului.wordpress.com/
http://gltresita.wordpress.com/
http://www.banaterra.eu/

marți, 24 noiembrie 2009

Instantanee din Banatul de munte - Hermann Heel, fotograful oficial al U.D.R.-ului



   Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa (U.D.R.), cea mai mare societate industrială din România în perioada interbelică, avea profesionişti în toate domeniile de activitate. Nu cel mai puţin important era cel al fotografiei şi al filmării, care în acea epocă se aflau în plin proces de afirmare.
     Fotograful oficial al Societăţii se numea Hermann Heel, cunoscut de toată lumea pe atunci ca „Heel Moni”. S-a născut în comuna Cornea şi a trăit între 1895 şi 1964. Tatăl său a murit devreme şi familia lui Heel a venit la Reşiţa. Aici a devenit încă din anii ‘20 fotograful uzinei, aşa cum a rămas până la sfârşitul vieţii. A avut şansa să cunoască perioada de maximă înflorire a Reşiţei, când numele acesteia era cunoscut şi recunoscut în ţară şi peste hotare. A străbătut şi primele decenii ale comunismului, când Reşiţa a început să decadă şi să îşi piardă tradiţia.

   Din păcate, nu toată opera lui Hermann Heel a ajuns până la noi. Mai există totuşi câteva mii de plăci fotografice în diverse locaţii, care pot reconstitui o istorie din ce în ce mai îndepărtată. Toate secţiile uzinale îşi găsesc, fireşte, reflectarea în fotografiile sale: furnalele, oţelăria, laminoarele, fabrica de locomotive, cea de poduri sau cea de motoare electrice. Într-o fotografie apare o cârmă de vapor, alături de care se află, satisfăcuţi, creatorii săi (circa 30). Erau oameni simpli şi oneşti, obişnuiţi cu munca grea din uzină. Feţele lor trădează multă osteneală, dar şi conştiinţa faptului că îşi cunoşteau meseria la perfecţie. La fel cei patru muncitori surprinşi în plină activitate la forja de bandaje. Anonimii oameni ai Reşiţei, care au susţinut timp de peste două secole dezvoltarea industrială a regiunii.
    În clişeul reprezentând ciocanul mare, cei cinci lucrători din jur par nişte pitici striviţi de fenomenul industrializării. Şi totuşi, ei sunt cei care conduc treburile acolo! La fel ca şi cei patru surprinşi în faţa imensei clădiri, cu patru niveluri, a aglomeratorului, sau cei risipiţi în enormitatea halelor uzinale. Totul e măreţ, dar în special modul în care ingeniozitatea umană reuşeşte să stăpânească şi chiar să determine fluxul industrial aflat în plin proces de desfăşurare.
    Pe lângă fotografie şi film, pe Heel Moni l-au mai pasionat literatura, filosofia sau muzica preclasică. În deprinderea artei fotografice a fost un autodidact. În anii ‘30 şi-a prezentat lucrările în diverse expoziţii colective, în ţară şi în Germania. L-a cunoscut pe marele fotograf german Hans Retzlaff şi a fost prieten şi cu alte personalităţi din epocă.
    Era o fire veselă şi mereu pus pe glume. Încă din tinereţe a luat parte la asociaţiile culturale şi turistice reşiţene conduse de preotul romano-catolic Paul Fulda, de profesorul de germană Alexander Tietz şi de profesorul de matematică Bruno Windhager:„ Prietenii naturii” („Naturfreunde”) şi apoi, din 1925, „Pasărea călătoare” („Wandervogel”). Acestea promovau în rândul tinerilor interesul pentru sport, mişcare şi drumeţie, efectuând frecvente excursii pe Semenic şi în împrejurimi. Ei au construit primul adăpost pe vârful Semenicului, iar Windhager, împreună cu birtaşul local Jakob Weinfurter, au pus bazele activităţii turistice la Gărâna. Tot ei au iniţiat sportul cu schiurile în Munţii Banatului.
    Ca animator al acestor activităţi, Heel Moni a lăsat splendide mărturii ale frumuseţii turismului dintotdeauna. Peisajele erau şi atunci, ca şi acum, mirifice. Iernile de pe Semenic furnizează imagini de basm. Excepţionale sunt instantaneele surprinzând viaţa pemilor din Gărâna sau Brebu Nou, obişnuiţi să îşi ducă traiul în cele mai vitrege condiţii climatice, dar mereu învingători în lupta cu greutăţile. Îi vedem atât la lucrul cu coasa, cu carul cu boi întorcându-se acasă, dar şi în straie de sărbătoare în faţa bisericii.
   După cum scria Georg Hromadka, un alt însufleţitor al societăţii reşiţene a acelui timp, lui Heel Moni i-a plăcut să îi fotografieze şi pe craşoveni, tot o grupă de populaţie specifică acestor locuri şi nu mai puţin fascinantă. A ajuns chiar şi pe litoralul Mării Negre, unde a fotografiat pescari în exerciţiul funcţiunii, şi în diverse alte locuri (cu precădere montane) din întreaga ţară.
    Folosind plăci fotografice şi filme Leica alb-negre, a preferat peisajele de iarnă, care puneau cel mai bine în relief imaginile respective. În cadrul acestui anotimp ne apar imagini memorabile ale omului adaptat condiţiilor vieţii: drumeţ, vânător sau ţăran de la munte. Nu de puţine ori Heel imortalizează imaginea animalelor, în cadrul mediului lor ambiant.
    Cum aprecia Elke Sabiel, „Hermann Heel, chiar dacă n-a fost reşiţean prin naştere, a devenit una din figurile de legendă ale oraşului, un original care şi-a lăsat amprenta în sufletul şi mintea multora, formându-se în spiritul locului şi formând la rândul său pe alţii.” Ca membru al comunităţii germane, a fost şi el supus la numeroase privaţiuni după terminarea celui de-al doilea război mondial.
Datorită depăşirii limitei de vârstă, a evitat totuşi deportarea în Uniunea Sovietică. A continuat să îşi facă meseria, care după survenirea pensionării a devenit o mare pasiune. A decedat la 69 de ani, în urma unui infarct, lăsându-ne o impresionantă moştenire a timpului său.





















Articol: Fotograful oficial al U.D.R.-ului
Poze publicate în albumul:
Hermann Heel
1895-1964
Expoziţie foto retrospectivă
ADZ Bucureşti 1997

duminică, 8 noiembrie 2009

Alte câteva pietre funerare din cimitirul părăsit







Mi-a atras atenţia această piatră funerară pe care se vede semnătura celui care a şlefuit-o şi gravat, J. Reuther din Dognecea. Probabil, cei care au comandat-o, au fost mai înstariţi, deoarece aceasta e din marmură sau un material similar, de calitate.


Banatul de munte

Adăpost din timpul celui de-al Doilea Război Mondial




Adăpostul este proprietate privată şi se află pe strada Crişan. Proprietara imobilului mi-a povestit, că acesta a fost ridicat de către bunicul dânsei, de origine germană. În timpul războiului nu numai familia se adăpostea acolo, ci şi vecinii acesteia. Dimensiunea acestui adăpost este de aproximativ 6mp şi este contruit parţial în deal. Pereţii sunt din piatră şi grosimea lor este de aproximativ 40 cm. Din poze se poate observa o mică fereastră şi plafonul din beton armat în formă convexă. Banatul de munte.

Monumentul de pe Valea Stârnicului, închinat unui jandarm căzut la datorie





Pe raza municipiului Reşiţa se află amplasate două monumente consacrate unor eroi jandarmi, care au căzut victime în trecut în timpul exercitării profesiei lor. Memoria lor a fost însă cinstită cum trebuia la momentul respectiv, iar după revoluţia din 1989, când arma jandarmeriei şi-a reluat locul în cadrul statului român, unitatea de jandarmi din Reşiţa s-a preocupat, spre cinstea ei, de recuperarea şi reabilitarea acestor vechi monumente, care eternizează faptele înaintaşilor.Primul dintre acestea se află pe valea Domanului, înspre Caraşova, la întretăierea drumului cu valea Stârnicului dinspre partea dreaptă. Este la aproximativ 1 km spre sud faţă de oraş. Reprezintă o cruce din piatră şi îl comemorează pe jandarmul Nicolae Marcu, căzut chiar în acel loc în anul 1919.
Pe monument este inscripţionat în bronz următorul text:

„Acĕsta cruce s’a ridicat în amintirea
eroului jandarm şi reposatului în Domnul
NICOLAE MARCU,
carele în zilele de mărire ale neamului
românesc a căzut în lupta avută în acest
loc cu o ceată de tâlhari în 1/14 junie
1919. Îndureraţi îţi zugrăvim ţie copilul
Ardealului cuvintele poetului:
Avea şi el ca alţii idei de fericire
Şi raza asta frumoasă şi lui-i suridea
Dar eată fără veste ca furul o ochire
Îi face moartea neagră şi stinsă a lui stea.”

O a doua însemnare, mai nouă, a fost adăugată cu ocazia restaurării monumentului: „Acest monument a fost refăcut cu ocazia centenarului Jandarmeriei prin grija unităţii de jandarmi din judeţul Caraş-Severin. 1 septembrie 1993.”Dar ce se întâmplase în acel loc în 1919? O relatare amănunţită a faptelor a fost făcută de către ziarul Drapelul din Lugoj, nr. 58 din 24 iulie 1919. Ea începea astfel: „Pe la orele două după amiezi, jandarmul N. Marcu a însoţit în trăsură pe trei oficianţi ai societăţii căilor ferate la Doman ca să distribuie salariul muncitorilor de la ocnele de cărbuni de acolo.” Precizăm că era vorba de societatea căilor ferate din fostul Imperiu austro-ungar (St.E.G.), care se dezmembrase ca urmare a desfăşurării primului război mondial, abia încheiat de curând în acel moment. Situaţia era foarte incertă, deoarece administraţia imperială s-a prăbuşit, iar în locul ei nu se instalase una nouă. Banatul s-a declarat iniţial, la sfârşitul anului 1918, republică autonomă în cadrul Ungariei, dar după două săptămâni a fost ocupat de trupele sârbeşti, apoi de cele franceze. Administraţia românească în partea din Banat alipită prin hotărârea Congresului de pace de la Paris se va instaura abia din iulie-august 1919. În momentul desfăşurării tristului eveniment relatat în continuare, încă se menţinea ocupaţia militară franceză.Ziarul lugojean continua astfel: „La gura Stârnicului – unde drumul se pare a fi mai strâmt -, oameni nesăţioşi şi râvnitori după câştig nelegiuit, din tufişul des de pe ambele părţi ale drumului, au puşcat mai întâi asupra cailor, dintre cari unul momentan a şi căzut, la ce vizitiul şi cei trei funcţionari săriră din caleaşcă. Vizitiul o tuli spre Doman, funcţionarii spre Reciţa; iar bietul Marcu, conştiu de misiunea sa, nu şi-a părăsit locul, voind astfel cu orice preţ să ţină în siguranţă plata muncitorilor în sumă de 180.000 coroane, ce rămase în lada din trăsură. Astfel, înainte de a fi orientat dincotro vin puşcăturile, pânditorii nesăţioşi ascunşi în tufiş şi postaţi în trei locuri l-au precedat şi repetind, l-au nimerit pe sărmanul Marcu de mai multe ori. Lovitura mortală, cum să vede, i-a cauzat-o plumbul ce l-a nimerit în cap. Totul s-a petrecut în decurs de nişte secunde în momentul nefericit când din întâmplare jandarmeria locală a ieşit la faţa locului, unde asemenea grăbind şi d-l protopretor Dr. Gropşoreanu, au constatat moartea jandarmului Marcu, care zăcea în un lac de sânge, asemenea şi caii crepaţi, iar lada cu bani furată.”Din păcate, în acea perioadă de mare nesiguranţă, amplificată de sărăcia generată de războiul mondial abia încheiat, a fost favorizat fenomenul banditismului, soldat şi cu asemenea evenimente tragice. În Banat haiducia sau lotria fusese întotdeauna foarte răspândită, iar autorităţile austriece se luptaseră cu ea timp de două secole, dar fără a o învinge definitiv, în ciuda pedepselor terifiante aplicate celor prinşi. Era cu atât mai mult de aşteptat amplificarea fenomenului după retragerea acestor autorităţi, în vacuumul de putere care s-a manifestat în regiune timp de nouă luni. Minerii de la Doman, subordonaţi St.E.G.-ului, au aşteptat zadarnic în acea zi primirea retribuţiei pentru munca depusă.Înmormântarea eroului Nicolae Marcu a avut loc la Reşiţa, în ziua de 16 iunie 1919, la orele 17. Până atunci trupul său a fost expus pe catafalc la spitalul St.E.G.-ului. La înmormântare au luat parte, conform ziarului amintit, peste 6.000 de oameni, inclusiv reprezentantul comandei militare franceze, ofiţeri români şi oficialităţi locale. La slujbă au contribuit preoţii Bumbescu, Becnaz, Vida şi Belcea. Comandantul Chira a ordonat tragerea salvelor de onoare în timpul înhumării acestei victime a unor vremuri de cumpănă.
Banatul de munte.
Articol: Monumente închinate unor jandarmi căzuţi la datorie în Caraş-Severin

Crucea din vechea piaţa a Reşiţei Române





Palatul Cultural in vecinătatea căruia se afla cândva Crucea oraşului (1)


Întâmplări adevărate din Reşiţa, între trecut şi viitor
Doina, Ion şi Flaviu Frigură-Iliasa

O altă importantă lucrare scrisă de martori ai trecutului oraşului, familia Iliasa fiind una dintre cele mai vechi şi cunoscute din Reşiţa Română (unde existase chiar şi o stradă cu acest nume!). Printre evenimentele relatate consemnăm sfinţirea Palatului Cultural, care a avut loc la 29 iunie 1930. În aceeaşi zi s-a desfăşurat şi un important festival coristic.Autorii lucrării au mai făcut referire şi la alte imagini vechi ale Reşiţei Române: „Peste drum de Palatul Cultural (1) se afla o piaţă, unde se comercializau legume şi fructe. În mijlocul pieţei se afla Crucea oraşului, mutată apoi în cimitirul nr. 7.” Cu siguranţă, puţini dintre locuitorii actuali ai Reşiţei mai cunosc aceste lucruri.

vineri, 23 octombrie 2009

Ce ar trebui să scrie pe monumentul aviatorilor din Reşiţa



Articol preluat http://istoriabanatului.wordpress.com/





JU 52 escală în mijlocul Serbiei, 1943
Foto: din arhiva familiei Krause


Continuăm prezentarea, pentru cititorii români, a demersului întreprins de Robert Fabry în vederea elucidării „misterelor” legate de cei şapte militari germani înhumaţi la Reşiţa, în cimitirul romano-catolic din zona Muncitoresc. În publicaţia Banater Berglanddeutsche, München-Wien, an. 24, nr. 138, ianuarie-februarie 2008, p. 6-8, el tipărea partea a doua a articolului intitulat Nicht nur Vögel fallen vom Himmel. După ce, în prima parte, prezentată şi de noi în articolul Din nou despre monumentul aviatorilor germani din Reşiţa (http://istoriabanatului.wordpress.com/2009/10/22/mircea-rusnac-din-nou-despre-monumentul-aviatorilor-germani-din-resita), el restabilea o serie de date consemnate în mod eronat pe monument şi se referea în special la cazul ofiţerilor Emil Kurt Müller şi Wulfgar von Körber, care s-au prăbuşit în 1915, în această a doua parte a investigat cazurile celorlalţi cinci, nu mai puţin interesante.În ordinea dispunerii lor, al treilea era Otto Erich Richtsteiger. El pilota la 6 aprilie 1941 un avion Ju88A, care, împreună cu o mare parte a aviaţiei germane, bombarda Belgradul ca efect al declanşării războiului împotriva Iugoslaviei. Avionul lui Richtsteiger a fost însă lovit puternic de apărarea antiaeriană iugoslavă, care i-a distrus unul din cele două motoare şi în plus l-a şi rănit grav. Cu singurul motor funcţional, a reuşit totuşi să treacă graniţa în România şi să aterizeze forţat pe un ogor situat între localităţile Goruia şi Gârlişte. Însă pentru el orice ajutor acordat era tardiv, deoarece sângera puternic, astfel că a murit la 7 aprilie 1941

Aterizare forţată pe aratură
Foto: 1941, din arhiva domnului Johann Adamek


Blazonul escadrilei 51 "Edelweiß"
Foto: 1941, din arhiva domnului Johann Adamek
Reschitzaer Zeitung, nr. 15 din 13 aprilie 1941, a scris un lung articol despre Richtsteiger, intitulat El a murit pentru Führer, popor şi patrie. A fost înmormântat la Reşiţa cu toate onorurile conducătorilor judeţului şi oraşului, ai armatei române, ai U.D.R.-ului, ai organizaţiilor de tineret şi femei etc. Slujba de înmormântare alături de cei doi piloţi din primul război mondial a fost oficiată tot de preotul evanghelic Ferdinand Szende, care oficiase şi înmormântarea lor, cu 25 de ani în urmă!




Grupul planoriştilor, la vizitarea epavei avionului
Foto: 1941, din arhiva domnului Johann Adamek
La 21 decembrie 1943, la înălţimea Certez de lângă Văliug s-a prăbuşit un avion german Ju52, având patru oameni la bord. Acest avion trebuia să zboare din Serbia centrală spre sudul Greciei, deci în direcţia sudică. Încă nu se poate explica motivul pentru care a luat-o către nord-est, ajungând în România. Pilotul era Kurt Friedrich Ernst Krause, care a decedat, la fel ca şi însoţitorii săi Waldemar Teichmann şi Werner Harten. Singurul dintre cei patru pasageri care a supravieţuit accidentului a fost Rudolf Knispel. El a fost grav rănit, fiind transportat de la Reşiţa la Timişoara, la sanatoriul Dr. Diel din Elisabetin. Apoi a ajuns într-un sanatoriu din Hamburg, unde l-a prins sfârşitul războiului. A trăit până la 25.4.1996. Văduva sa, încă în viaţă, nu dorea însă să vorbească despre acest accident, astfel că rămâne un mister care a fost motivul devierii direcţiei avionului spre Banat.Ultimul militar, Karl Lugitsch, a murit de tifos la spitalul din Timişoara la 10.1.1915, conform registrului matricol al bisericii romano-catolice din Reşiţa. Până acum nu există nicio dovadă că ar fi murit la Goruia, aşa cum este înscris la căpătâiul său. El s-a născut la Viena la 18.3.1893, fiind mobilizat ca infanterist la 13.8.1914, conform datelor găsite de Robert Fabry.Pe baza tuturor acestor informaţii, foarte bine documentate, putem afirma că monumentul din Reşiţa ar necesita o temeinică revizuire. Pentru comparaţie, vom reda în paralel datele consemnate pe monument şi datele găsite de Robert Fabry. Concluziile le va putea trage oricine.
Locul prabuşiri de la Certez in 23.12.1943. Schiţa desenată din amintirile lui Anton Ferenschütz

Element mare cu filet. Foto: R. L. Fabry

Copac inscripţionat " Avion cu nemţi". Foto: R. L. Fabry

Monumentul:
  1. Hauptmann Kurt Müller 1884 – 15.10.1915 Cozia.
  2. Oberleutnant Wulfgar von Koelber 1890 – 15.10.1915 Cozia.
  3. Unteroffizier Erich Richtstätter 1918 – 7.4.1941 Gârlişte.
  4. Unteroffizier Waldemar Techmann 1909 – 21.12.1943 Certez.
  5. Unteroffizier Kurt Krause 1920 – 21.12.1943 Certez.
  6. Gefreiter Werner Harten 1925 – 21.12.1943 Certez.
  7. Unteroffizier Karl Lugits ? – 10.1.1945 Goruia.
Robert Fabry:
  1. Hauptmann Emil Kurt Müller 13.1.1886 – 15.10.1915 Cozia.
  2. Oberleutnant Wulfgar von Körber 9.7.1889 – 15.10.1915 Cozia.
  3. Unteroffizier Otto Erich Richtsteiger 26.5.1917 – 7.4.1941 Gârlişte.
  4. Obergefreiter Waldemar Teichmann 5.11.1919 – 21.12.1943 Certez.
  5. Unteroffizier Kurt Friedrich Ernst Krause 18.11.1920 – 21.12.1943 Certez.
  6. Unteroffizier Werner Harten 18.2.1923 – 21.12.1943 Certez.
  7. Unteroffizier Karl Lugitsch 18.3.1893 – 10.1.1915 Timişoara.
Poze preluate

Mulţumiri domnului Johann Adamek, un excursionist împătimit, membru al asociaţiei "Prietenii Munţilor"
 
Countomat website statistics and webcounter (Statistik and Logfileanalyse, Statystyk, Statistici, Statistique)