sâmbătă, 27 februarie 2010

Banatul de munte – Trei poze care merita publicate!!!

Voi mai posta şi alte poze pe această tema. Le veţi găsi în partea dreapta în "Un alt meniu".
Multumesc. 


miercuri, 24 februarie 2010

Banatul de munte – Planul de situaţie al Reşiţei la 27 ianuarie 1936

Numerotarea începe de la prima poză, din partea stangă
1. Reşiţa Română
2. Zona pasajului CSR
3. Şcoala de beton, Parc Zoo, Baia comunală
4. Ştrandul vechi
5. Cartuş hartă
Clickul pe textul albastru vă va duce pe Google Maps, cu actuala hartă a Reşiţei.


1.2.   3.4.    5.
Am încercat să o reconstitui cât am putut mai bine. Sper să fie folositoare celor interesaţi.
Doresc să îi mulţumesc domnului Valentin pentru aceste poze.

marți, 23 februarie 2010

Banatul de munte – Primele amenajări hidrotehnice pe Bârzava

Lucrările de amenajare a râului Bârzava pentru plutărit au început în 1783 prin construirea de diguri, greble, lacuri de depozitare, iar din 1785 a început efectiv plutăritul. S-au construit 3 greble pentru scoaterea din apă a lemnelor la Reşiţa, Câlnic şi Bocşa.

    Din cauza cheltuielilor mari de întreţinere şi reparaţii, cât şi a debitului variabil al Bârzavei pe parcursul anului, în 1803 s-a abandonat plutăritul lemnelor pe râu, iar conducerea uzinelor a obţinut de la Camera imperială dreptul de a utiliza munca a 1556 ţărani, pe timp de 25 de ani, să efectueze robota la transportul mangalului. În 1806 a fost construită şoseaua Reşiţa - Văliug pentru transportul cu care a mangalului.
    După trecerea la administraţia civila a Banatului şi ca urmare a cheltuielilor mari de întreţinere a drumurilor, s-a reluat ideea de a transporta lemne pe apa Bârzavei.

   În 1864 a fost construit barajul de la Klauss pentru reglarea debitului de apă pe Bârzava, în vederea transportului lemnelor prin plutărit. Construcţia s-a făcut la 8,5 km amonte de Văliug, din buşteni de brad cioplit cu umplutură de piatră, la o înălţime maximă de 11,5 m, cu o lungime de 76 m, cu un deversor de 8,4 m care avea o înălţime de 1,6 m. A fost prevăzut cu două goliri pătrate manevrate cu stavile de 1,4 m, respectiv 1,9 m, pentru eventuala golire a barajului şi evacuarea nămolului în aval. Barajul avea un volum de 140.000 mc. apă care permitea transportul a cca. 10.000 mc. lemne din martie până în august.

   În 1865 reîncepe plutăritul lemnelor pe Bârzava pe o distanţă de 38,8 km, de la Klauss- unde a fost construit barajul- până la Land, cu o diferenţă de nivel de 458m. Nivelul necesar al apei pentru plutărit a fost de 0,5-0,6 m, cu o viteză medie de 1,8 m/s. Întregul traseu era parcurs în 6 ore5.
   În 1894 barajul de la Klauss a fost reparat. Cu o înălţime de 14 m, o suprafaţă de 5 ha şi un volum de 0,25 mil mc. fiind construit din pământ compactat combinat cu lăzi suprapuse umplute cu piatră şi a funcţionat până în 1917.

 Fragment din "Istoricul hidroamenajărilor de pe Bârzava superioară" - ing. Chira 

joi, 18 februarie 2010

Banatul de munte – Mina Doman, secolele XIX – XX


   Mina Doman, descoperită în anul 1780, este defapt o prelungire a minelor din Anina, cu formaţiuni de lias.
Cărbunele ei, ce se gaseşte sub formă de vine cu grosime de 1,5-3 m, este o huilă care dă 7000-7500 calorii.
La început exploatarea se făcea prin galerii. Din cauza presiunii exercitată de straturile masivului muntos, galeriile trebuiau boltite, ca şi astăzi, cu lemne, fier sau zidărie.
În 1896 se aflau deja în exploatare urmatoarele 4 puţuri principale, care erau în legatură cu Reşiţa prin tunelul Frant Josef
1. Puţul Almasy


Servea numai la transporturi. Forţa mecanică pentru ridicarea coşului de extracţie era dată de o maşina cu aburi de 150 HP – fabricat Steg din Viena – instalată în 1888.
Din cauza permanentelor emanaţii de gaz înca de la început s-a dat mare atenţie la ventilaţie. Astfel s-a instalat un ventilator, sistem Quibal, în legătură cu tunelul, care absorbea 15 – 20 mc pe secunda aer din mină. Roata ventilatorului avea un diametru de 9 m şi o lăţime de 2 m, iar punerea sa în miscare se făcea de o maşină cu aburi de 100 HP. Mai avea şi un ventilator , sistem Pelzer, cu diametrul roţii de 2,5 m, ce absorbea 15 mc pe secundă, servit de o maşină cu aburi de 50 HP.
Pentru a împiedica aprinderea gazelor din mină, s-a introdus în 1886 lămpile de siguranţă Davis; deschiderea lor putându-se face numai cu ajutorul unui magnet puternic.
2.Puţul Szecseny

Acest puţ, situat deasupra stolei Frant Iosef, pe care o întrecea în adâncime, era la început cel mai important.
Forţa mecanică pentru coşul de extracţie o dă o maşina cu aburi de 150 HP – sistem Quilag, fabricat la Reşiţa – montată în 1872.
Avea şi un compresor de 35 hp, de 6 atmosfere, care servea pentru ciocanele de găurit şi la ventilaţie.
Astăzi nu mai există, întrucat exploatarea straturilor sale de cărbuni se face prin puţurile Almasy I şi II, alternativ, după cum unul sau celălalt este în reparaţie.
3.Puţul Leopold

Exploata cărbuni din partea de răsărit.
Pentru extracţie se servea de locomobile. În 1890 a fost dărâmat.
4.Puţul Gyorgy

Avea aceleaşi instalaţii ca şi puţul Leopold. A fost în exploatare până în 1896, când s-a dărâmat.
Menţionăm şi puţul Carolina, care  a servit numai pentru ventilaţie până în 1890, când s-a dărâmat şi el.
Tunelul Frantz Iosef


Construcţia acestui tunel s-a făcut în anii 1853-1864, cu scopul de a servi la transportul cărbunilor de la Doman până la Reşiţa.
În tunel se află o linie de cale ferată îngustă, cu lungimea actuală de 2.408 m şi o pantă de 5 %o.
Se folosesc 334 vagonete, cu capacitate de 620 kg, ce se aduc până la stola cu oameni şi cai, şi de aici spre Reşiţa cu două locomotive, fabricaţie Banya Reitz şi Tribus, de 4,4 t, greutate, diametrul roţii motoare de 448 mm, distanţa între osii de 950 mm, puterea de 12 HP, intrând în raze de minimum 20 m şi trăgând circa 50 vagonete, cu viteza de 11 km pe ora.
Aceste locomotive au fost aduse în 1874.

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Producţia minei Doman, împreună cu cea de la Secul, a variat de la 16.000 t, cât a fost în 1855, la 150.000 t în 1892.
Singură, mina Doman produce astăzi în medie 15 vagoane pe zi.
După calculele din 1896, rezerva de cărbuni de atunci era evaluată la 2.000.000 t.
Scăzând consumaţia până astăzi, ar mai exista o rezerva de 1.000.000 t.
Exploatarea acestei mine a provocat însa multe nenorociri.
Numai în intervalul 1894-1909 au avut loc 20 de degajări bruşte de grisou, făcând în total 108 jertfe de oameni, dintre care 70 au fost în 1896.
După catastrofa din 1909, exploatarea s-a oprit şi s-au făcut cercetări serioase pentru prevenirea accidentelor, cu experţi străini.
În 1914, având toate instalaţiile complet transformate, a fost iarăsi pusa în exploatare.
În 1924 a suferit noi surpări.
Ca personal are un inginer şi 800 lucrători, care locuiesc o parte în casele lor proprii, la Doman şi în Reşiţa cât şi în casele Societăţii, din colonia de la gura Tunelului (Erbstollen).


Fragment din "Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniile din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor" 1935 - Ing. Ion Păsărică (fost inspector la Uzinele de Fier şi Domeniile din Reşiţa)

joi, 11 februarie 2010

Banatul de munte – Monopolul asupra nivelului de trai din Reşiţa.

   Chiar dacă risc sa politizez acest blog, ceea ce nu îmi doresc, nu am putut să ramân indiferent la cele două articole apărute astăzi în http://www.caon.ro/ cât şi la comentariile generate de acestea. Articolele se referă la UCM Reşiţa, mai exact la Velo City şi Mibarom.
  Primul articol se referă la Velo City şi la faptul că maine va fi realizată a o sută mia bicicletă. De parcă nouă, reşiţenilor, biciclete ne trebuie, după cum comenta un Anonim "după ce am construit motoare navale cât o casă sau turbine hidraulice....acum construim biciclete, acuşi vom construi brichete şi mai încolo nu vom mai construi mai nimic". Cât şi despre datoriile istorice pe care le are UCM Reşiţa.
    Dar, cautând pe internet, am găsit un articol publicat în Evenimentul zilei anul trecut (click pe scrisul albastru) în care se precizează cum anume s-a făcut privatizare UCM Reşiţa şi grupurile de interese care planează asupra acestei uzine. Acest articol face lumină la starea actuală în care se află UCM Resita.
  Cel de-al doilea articol se referă la starea Mibarom-ului (fabrica de cuzineţi şi semicuzineţi) şi la faptul că salariaţii stau în şomaj tehnic cu 75% din salar. Răspunsul evaziv dat de purtatorul de cuvânt al uzinei lasă să se înţeleagă că nici ei nu au habar cum vor scoate cămaşa.
  Citind cele doua articole am hotărât să prezint principiile după care se ghida, în anul 1935 şi mai devreme, această fabrică, pe vreamea UDR-ului.
    Următorul fragment, sper că cei care conduc astăzi UCM Reşiţa, să îl citească şi să ieie aminte.
   Mai jos vă voi reda un fragment din "Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniile din Reşiţa" 1935 - Ing. Ion Păsărică (fost inspector la Uzinele de Fier şi Domeniile din Reşiţa) mai exact fragmentul:
        Organizare producţie - Principii

 1.  Organizarea raţionalizată, bazată pe concentrarea sistematică a tuturor factorilor exploatării în mâna conducătorului responsabil, care la rândul său să trimită simţul de răspundere în cel mai înalt grad în fiecare conlucrator al său.
2. Nu ajunge să ai oameni şi maşini, ci conducătorii trebuie să creeze din forţele oamenilor şi ale maşinilor un organism bine legat, echilibrat şi activ, care să fie conştient în toate organele sale de răspundere pentru producţie.
3. Conducătorul să înfiltreze producătorului pasiunea la lucru.
4. Comenzile bine executate mărind reputaţia produselor, ajută la procurarea de noi comenzi.
5. Pentru prosperitatea întreprinderii, producţia trebuie ridicată nu numai calitativ dar şi cantitativ.
6. Colectarea orelor de lucru conduc la formarea justă a preţului de cost pe oră productivă şi deci la păstrarea rentabilităţii întreprinderii.
7. Cheltuielile şi veniturile exploatării trebuie în aşa fel contabilizate, ca o exprimare a lor sa fie posibilă în orice moment, atât din punct de vedere comercial cât şi tehnic.
8. Bilanţurile lunare şi anuale să ne dea o privire justă asupra valorii averii existente şi bogăţiilor întreprinderii; iar contul de profit şi pierdere să ne prezinte o verificare reală a veniturilor şi cheltuielilor.
9. Posturile de salarii ale lucrătorilor şi funcţionarilor să apară la cheltuieli, iar lucrările livrate şi semiterminate, la venituri.
10. Statistica expoloatării să cuprindă datele comparative ale produselor şi ale cheltuielilor, astfel ca să putem ştii oricând dacă lucram în pierdere ori câstig, gradul de ocupaţie, plăţile lucrătorilor, etc.
11. La o întreprindere industrială cu o organizare raţionalizată trebuie avut în vedere că: controlul producţiei, controlul costului propriu şi statistica datelor de exploatare sunt întocmai ca muşchii inimii de la om.

Chiar anul trecut, în toamnă, am trăit o întamplare neplăcută cu Velo City, care nu îşi are rostul să o discut în acest articol, dar ce pot spune e că ei deţin monopolul asupra nivelului de trai din Reşiţa.

joi, 4 februarie 2010

Banatul de munte – Bere de Ciclova, o marcă de renume

                                                                            1977

Cu o populaţie de circa 570 de locuitori, Ciclova Montană este situată lânga Oraviţa, la trei kilometri de aceasta, fiind acesibil atât pe picioare, pe o poteca pavată ce traversează dealul zis al "Ogaşului", cât şi cu maşina, fie pe un drum de ţara ce ocoleşte Oraviţa Montană, fie pe soseaua judeţeana ce traversează Ciclova Românâ.
    Berea Ciclova o bere foarte mult apreciată de banăţenii de munte. Fabrica a funcţionat până în jurul anului 1995, până când baieţii "destepţi" au avut grijă de ea şi au vândut-o la fier vechi...
Fabrica a fost a doua ca şi vechime din România, după fabrica de bere din Timişoara (1718).
 De-a lungul timpului berea de Ciclova a purtat mai multe denumiri: Bere Semenic, Bere Caras, Bere Ciclova, Bere Crivaia, Bere Montana.
Iată mai jos o scurtă istorie a fabricii, aşa cum am găsit-o pe internet.

   "Între anii 1727-1728 se construieşte fabrica de bere, despre care se spune că furniza bere pentru curtea din Viena
   În urma dezvoltării uimitoare a industriei miniere la Ciclova trebuie amintită şi existenţa fabricii de bere, care prima dată este menţionată în anului 1728. Vechea fabrică de bere s-a găsit nu departe de moara Seydl, chiar sub stînca, linga Biserica Romano-Catolică, unde şi astăzi se văd ruinele ei.

   Întemeietorul fabricii de bere şi a dinastiei Fischer a fost Johann Fischer cu soţia sa Victoria Fitz, care a moştenit fabrica de bere în anul 1818 de la familia Iranyosi Knobaluch. Fiul său, Michael George Fischer, a rezidit fabrica de bere pe locul unde se găseşte astăzi si a extins toate amenajările. În anul 1882 când Robert Bähr a devenit asociat, fabrica a fost modernizată şi utilizată pentru technici moderne de uz comercial. Tot atunci au fost construitre şi pivniţele de capacitate mare. Berea de Ciclova a fost livrată pe piaţă în special la Biserica Albă şi Cuvin
Rog cunoscătorii, care deţin mai multe informaţii despre istoria fabricii să mă contacteze ca să întregim aceast articol. Va multumesc.

Iată, mai jos câteva din etichetele ale berii Ciclova pe care le-a folosit în decursul timpului:
                                                                           1935
                                                                             1975

1984

1984

1988

1992

1994

1995

marți, 2 februarie 2010

Mircea Rusnac – Bănăţenii (de munte) văzuţi de un Ausländer de lux

A doua lucrare a lui Romulus Vasile Ioan, „cel mai ardelean dintre bănăţeni”, este de o factură total diferită de prima analizată aici. Dacă aceea se axa în special pe trecutul Hunedoarei, ţinutul de obârşie al autorului, văzut, este adevărat, de multe ori în comparaţie cu istoria industrială a Reşiţei, de data aceasta avem de a face cu o radiografie strictă a experienţei trăite de el în Banat.*

Concluziile trase ar trebui să ne intereseze şi să ne preocupe în cel mai înalt grad.
Ca orice regiune situată la interferenţa unor lumi diferite, şi Banatul a suscitat de timpuriu interesul unor observatori de primă mărime. În 1780, Francesco Griselini analiza situaţia românilor bănăţeni de atunci, impresiile sale nefiind deloc măgulitoare. Chiar dacă le recunoştea acestora unele calităţi (ospitalitatea, pioşenia, ascultarea copiilor faţă de părinţi), totuşi trăsăturile negative predominau net: erau primitivi şi ignoranţi, femeile nu erau frumoase, abundau în rândul lor hoţii şi tâlharii, erau cruzi, dar şi fricoşi, murdari şi mult mai înapoiaţi decât vecinii lor sârbi. Aceasta era însă la începutul modernizării, după care peste Banat s-a revărsat influenţa civilizatoare austriacă. În rândul românilor, Banatul a început să fie considerat „fruncea”, iar după 1919 mulţi au fost atraşi de mirajul dezvoltatei regiuni. Totuşi, care este situaţia actuală? Tocmai la această întrebare răspunde Romulus Vasile Ioan, un alt observator de primă mână, specialist atât în domeniul tehnic, cât şi în cel istoric. De o asemenea opinie autorizată nu se poate face abstracţie.

Lucrarea Singur printre bănăţeni are câteva părţi distincte: la început, autorul face unele consideraţii despre situaţia şi mentalitatea găsite de el în Banat (de munte, cum ţine să precizeze), apoi prezintă istoria foarte recentă a siderurgiei reşiţene şi în final face ample prezentări, de mare interes, asupra situaţiei economice internaţionale şi naţionale, cu accent special desigur pe industria de profil.

De la început, Romulus Vasile Ioan prezintă unele opinii interesante, anume că românii seamănă prea puţin cu celelalte popoare latine, neavând virtuţile acestora. Nu sunt nici mari cuceritori, precum romanii, conquistadorii sau Napoleon, nici creatori de frumos ca marii artişti italieni, nici mari revoluţionari în politică sau cultură, nici catolici. Conform opiniei sale, trăsăturile negative s-au accentuat în a doua jumătate a secolului al XX-lea: „A apărut ceva în educaţia individului şi în formarea caracterului românului după cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Cu toţii ne amintim de a fi băiat deştept, a fi şmecher, sau vezi, ăla se descurcă! (subl. aut.) De fapt, în spate se ascundea, mascată, cosmetizată, hoţia, şmecheria, care a creat undeva o breşă cu urmări incomensurabile în tipologia românului matur de după 1980 şi până în prezent, atunci când sintagmele educaţiei enunţate începeau să-şi facă efectul. Să nu uităm că alături de ridicarea hoţiei la rang de isteţime («Vezi, se descurcă, e isteţ!» - subl. aut.), s-a aplicat consecutiv sintagma «Lasă, destul am muncit eu, măcar el să o ducă mai uşor» – subl. aut. (aşa vorbea un părinte din perioada comunistă în familie, în auzul copilului). Astfel s-a creat, cu foarte puţin efort, un om care dorea să câştige uşor şi, dacă se poate, fără muncă, prin şmecherie. Se crease o mentalitate împotriva sintagmelor de genul «Meseria este brăţară de aur», «Să trăim din muncă cinstită» etc. (subl. aut.) Devenise o ruşine să obţii note mari învăţând, era la modă să copiezi sau să cumperi o notă, era ruşinos să fii angajat şi să câştigi cinstit atâta timp cât puteai să-ţi rezolvi un concediu medical, o pensie de boală, o repartizare la un loc călduţ sau dădeai «dreptul» (subl. aut.) acolo unde trebuie ca să se rezolve problema.” (p. 9) Credem că toţi românii pot recunoaşte, măcar în sinea lor, adevărul acestor lucruri.

Totuşi, analiza autorului se focalizează asupra bănăţenilor, în mijlocul cărora îi este dat să trăiască: „personajul principal este bănăţeanul”, spune el. (p. 12) În continuare se face distincţie între Banatul de munte şi cel de pustă, care „diferă radical, putem spune chiar până la contradicţie. Nu numai prin peisaj, ci mai ales ca mentalitate a populaţiei.” (p. 12) Deci toate referirile îi vor viza pe bănăţenii din zona montană.

În aceste locuri, Dumnezeu a făcut o „risipă de bogăţie”, dar aceasta nu se reflectă în modul de viaţă al locuitorilor: „Am întâlnit şi oameni care aveau de toate şi nu ştiau să se bucure de ele. Aceştia nu mai sunt normali.” (p. 13)

Ca şi Griselini, şi Romulus Vasile Ioan a găsit unele calităţi ale bănăţeanului. Un evident plus este colecţia de cristale a lui Constantin Gruiescu, altul ar fi declanşarea revoluţiei din 1989. Însă, ca şi mai demult, aspectele negative predomină puternic în viaţa Banatului.

Bănăţeanului îi lipseşte punctualitatea, are tendinţa să tărăgăneze lucrurile. (p. 14) În vestita parabolă a caprei vecinului, varianta bănăţeană este: „Să moară şi Ion, să moară şi capra.” (p. 15) În Banat „nu putem menţiona manifestări patriotice semnificative”, comparabile cu ale celorlalte regiuni: „bănăţeanul consideră că doar Banatul este patria lui.” (p. 16) Şi în plus: „Bănăţeanul autentic ştie să se adapteze la toate condiţiile, el este patriot atunci când se referă la Banatul lui (subl. aut.), indiferent pe unde trec în prezent graniţele.” (Ibidem)

Un mare defect al bănăţenilor este în viziunea autorului mândria, foarte supărătoare pentru ceilalţi: „Este lucrul ce frapează cel mai mult în Banat. Toţi cei care se consideră bănăţeni sunt mândri/făloşi (subl. aut.). (…) De ce, nu pot să precizez. Ca simplu participant de o vreme la viaţa socială din Banat, consider această afirmaţie ca fiind una stupidă.” (p. 17) În acest caz, trebuie să admitem că Romulus Vasile Ioan vede corect lucrurile.

Muzica practicată acum de ei este în mare regres faţă de cea din trecut, fiind doar o copie a celei sârbeşti. (p. 18) Solidaritatea manifestată la revoluţie este „destul de rar întâlnită în ultima perioadă.” (p. 18) „Banatul şi bănăţeanul au fost întotdeauna, până la contactul cu el şi ei, două noţiuni admirate. Banatul, privit din orice parte a României, pare un spaţiu de invidiat. Însă convieţuirea în acest areal nu e tocmai aşa.” Aceasta din următorul motiv: „Este singura regiune din România unde noul venit este întâmpinat cu eticheta de vinitură. Eticheta pare, la prima vedere, o metodă de protecţie împotriva ştirbirii, vezi Doamne, a sângelui nobil de bănăţean.” (p. 19)

De aici şi până la separatism nu mai rămâne decât un pas: „Spun asta fiindcă de foarte multe ori am remarcat la populaţia care cu mândrie îşi spune bănăţeană următoarea sintagmă: Banatul nostru sârbesc, reuniunea bănăţenilor, cooperarea bănăţeană, considerându-se ca fiind elita românilor.” (p. 19, sublinierile autorului) Totuşi: „În Banat nu s-au înregistrat manifestări xenofobe sau cu alte conotaţii etnice. Banatul pare la prima vedere un spaţiu în care s-a dorit efectuarea unui experiment legat de convieţuirea în U.E.” (p. 20)

Potrivit lui Romulus Vasile Ioan, toate aceste defecte ale bănăţenilor s-au repercutat negativ asupra situaţiei Combinatului Siderurgic Reşiţa. Acesta a mai avut şi ghinionul privatizării eşuate cu firma „Noble Ventures”, ceea ce a fost „o mare porcărie, o nedreptate.” (p. 27) Pe multe pagini este relatată pe larg istoria acestei privatizări şi a anulării sale ulterioare. Faptele fiind încă foarte apropiate în timp, nu vor putea fi temeinic studiate decât cu ajutorul documentelor care vor fi accesibile în viitor. Important este că vechea uzină reşiţeană a evitat în ultimul moment colapsul, iar autorul vorbeşte tocmai în calitate de director general din perioada de regenerare de după acest greu impas. Evident, etapa actuală, datorată noilor investitori ruşi, este net superioară erei „Noble Ventures”.

Ce a găsit inginerul hunedorean venit în fruntea C.S.R.? După descrierea sa, situaţia era absolut nefirească. A fost întâmpinat cu ostilitate: „Exista o înverşunare a localnicilor împotriva uzinei, dar cei mai revoltaţi şi cei mai recalcitranţi reclamagii erau chiar foştii angajaţi. Am avut ocazia să cunosc şi alte situaţii similare în alte localităţi, dar niciunde răutatea şi dorinţa de a se răzbuna pe uzină nu atingea asemenea cote.” (p. 50) Salariaţii, în loc să servească interesele uzinei, comercializaseră în anii anteriori pe piaţa iugoslavă salopete, bocanci, scule şi dispozitive mecanice, pe lângă benzină. „În uzină, formalismul era la loc de cinste.” (p. 50)

Şi conducerea uzinei era divizată, noii veniţi fiind sabotaţi de cei vechi: „Trebuia demonstrat că cei doi noi veniţi (Radu Constantin şi Romulus Vasile Ioan, n.n.) sunt proşti, adică vin alţii să ne înveţe pe noi.” (subl. aut.) Pe deasupra: „Fluxul tehnologic era gândit de aşa natură, încât să nu funcţioneze pentru a avea performanţă. Parcă cineva se gândise ca fabrica să meargă cu spatele.” (p. 50) Totul era ambiguu: „Salariaţii nu vorbeau şi nu ştiau să explice clar un fenomen, cadrele tehnice vorbeau o limbă tehnică meglenoromână (subl. aut.), era cumplit să încerci să înţelegi ce se întâmplase aici. Nu se vorbea clar, compartimentul tehnic al acestei fabrici nu a introdus în limbajul uzinei o limbă clară, tehnică, şi atunci, din dorinţa de comunicare, uzina şi-a creat propriul limbaj.” (p. 51) Ne întrebăm, dacă aceste fapte sunt adevărate, cum ar fi putut o asemenea uzină să funcţioneze în mod normal şi să fie şi profitabilă?

Noii veniţi erau mereu confruntaţi cu tradiţia locală: „Au venit să ne umilească, pe noi care am creat siderurgia românească.” (subl. aut., p. 51) Iar angajaţii erau încurajaţi şi de alţi concetăţeni: „Foştii salariaţi ai C.S.R. (pensionari ori plecaţi) se manifestau la reuniuni social-culturale şi prin presă cu o evidentă ostilitate împotriva C.S.R. (nu am înţeles de ce, dar aşa era), uzina avea peste 1.500 de procese cu foşti şi actuali angajaţi.” (p. 51) Iar sindicatul era şi el intransigent: „Toate discuţiile, chiar şi pe teme banale, se făceau numai pe un ton ridicat.” (p. 51)

Toate aceste forţe locale negative (sindicatul, angajaţii, foştii conducători, partidele locale, pensionarii ceserişti, administraţia locală) se coalizau, trimiţând conducerii din Slatina „un flux continuu de informaţii, de cele mai multe ori false şi tendenţioase.” (p. 52) Acest obicei ar proveni din trecutul turcesc al Banatului. „Limbajul tehnic din Reşiţa avea cuvinte ce nu se foloseau niciunde, era evidentă influenţa separatistă a bănăţeanului. Nivelul unor şefi în sectoarele fluxului de producţie era mult sub ceea ce era nevoie pentru a pune corabia pe linia de plutire.” (p. 53) Chiar şi noul cuptor electric fusese prost amplasat: „Inexistenţa unei strategii de dezvoltare a secţiei de oţelărie şi a uzinei în ansamblul ei făceau ca toate costurile de modernizare pentru utilajele existente şi pentru noile investiţii să fie duble, iar în unele cazuri chiar triple.” (p. 54)

Trebuie să recunoaştem: oricâte prejudecăţi ar avea autorul împotriva bănăţenilor (care acum încep să devină minoritari în Banat), părerile doctorului inginer se cuvin a fi luate în seamă. Suntem siguri că starea tehnică a C.S.R.-ului era aşa cum o descrie el şi cel puţin această parte a criticilor sale este întrutotul corectă. Până la urmă, întreaga situaţie provenea dintr-o mentalitate deficitară a multor salariaţi şi a altor locuitori cu care aceştia erau în contact. Cât de departe ne apare acum vremea St.E.G.-ului sau cea a U.D.R.-ului! Acum C.S.R.-ul s-a mai pus pe picioare, prin efortul conducerii şi prin infuzia de capital rusesc. În concluzie, ne putem întreba la fel ca şi Romulus Vasile Ioan: „Dacă suntem cei mai făloşi, cei mai deştepţi, primii la toate, cei mai…, de ce suntem ultimul judeţ din ţara românească?” (p. 69)

Prezentarea amplă făcută apoi contextului naţional şi mondial al dezvoltării siderurgiei poate suscita un deosebit interes, cel puţin pentru un nespecialist în domeniu. Ea este de natură să ne indice, o dată în plus, că omul acesta ştie ce spune şi întotdeauna îşi bazează afirmaţiile pe date şi argumente incontestabile. Aceasta dă un plus de credibilitate lucrării şi ne asigură că tot ceea ce prezintă este autentic.

În final, Romulus Vasile Ioan dă bănăţenilor unele sfaturi de bun simţ. Aceasta pentru că uzina lor, „un combinat, cândva un simbol al industriei române, a fost plimbat, faultat, masacrat, după principii şi interese politice şi/sau locale.” (p. 128) Deci ce ar trebui să facem noi, bănăţenii?

„Bănăţenii au plătit şi mai plătesc un preţ scump pentru mândria lor atât de mare. În fala lor au pierdut şi încă vor mai pierde multe. Fala bănăţenească este cel mai mare consumator de resurse atât materiale (băneşti), cât şi energetice (energii umane). Şi totul din cauza unor încăpăţânări prosteşti şi a unor interese meschine, care şi astăzi bântuie prin halele de pe malurile Bârzavei. Drept dovadă că bănăţeanul îşi schimbă părul, dar năravul ba.” (p. 128) Deci, primul lucru, ar trebui renunţat la mândria fără fundament. Apoi, trebuie „să nu considerăm modestia ca fiind sărăcie.” Va trebui să considerăm „munca singurul izvor de generare a avuţiei personale, regionale, naţionale.” Şi mai ales, „vom renunţa să mai trăim numai din poveştile cu ce au făcut alţii acum 237 de ani, acum 150 de ani etc. Important este ceea ce facem noi, acum.” (subl. aut., p. 128)

Observaţii absolut corecte, după părerea noastră. Cercetarea trecutului este necesară pentru a ne cunoaşte identitatea. Însă trăim în prezent şi trebuie să continuăm realizările înaintaşilor, care au muncit pentru ei, aşa cum şi noi astăzi trebuie să muncim pentru noi. De aceea, „vom respecta munca şi pe cel ce munceşte” şi „vom fi mai puţin clevetitori.” (p. 129) Ar fi aşa de greu, oare? În concluzia lui Romulus Vasile Ioan: „Reşiţa are puţine şanse să redevină ceea ce a fost, asta este clar. Renaşterea oraşului (subl. aut.) este în noi, în capacitatea viitorilor conducători de a înţelege că nu trebuie trăit în prezent numai din trecut. Urbea trebuie să-şi schimbe profilul economic, iar cetăţenii – mentalitatea.” (p. 129) Iată condiţiile pe care va trebui să le îndeplinim pentru a ieşi din starea actuală de înapoiere generală, aşa cum le vede conducătorul singurei întreprinderi rentabile din oraş.

Încheiem aici prezentarea opiniilor lui Romulus Vasile Ioan, care poate că multor bănăţeni neaoşi le vor lăsa un gust amar. Comparativ cu descrierile lui Griselini (care a petrecut şi el trei ani în Banat), parcă defectele noastre s-au înmulţit şi s-au agravat. Să ne gândim cât a progresat în acest răstimp lumea civilizată, care nu trăieşte doar din trecut. Bănăţenii au capacitatea nativă şi inteligenţa care să le permită să se ridice acolo unde le este locul. Problema este că acest lucru nu se poate realiza decât exclusiv prin eforturi proprii. Romulus Vasile Ioan, dincolo de limbajul său direct şi expresiile spuse pe şleau, care pe unii îi pot şoca, ne dă unele sfaturi de bun simţ, cum făceau şi trimişii Mariei Tereza pe vremuri. Atunci, bănăţenii au înţeles misiunea care le era încredinţată şi au făcut din regiunea lor un „colţ de rai”. Acum, vor mai găsi energiile trebuincioase pentru o a doua renaştere?

*Ioan Romulus Vasile, Singur printre bănăţeni, Editura „Neutrino”, Reşiţa, 2008, 133 p.

Articol preluat: http://istoriabanatului.wordpress.com
 
Countomat website statistics and webcounter (Statistik and Logfileanalyse, Statystyk, Statistici, Statistique)