marți, 4 decembrie 2012

Catalogul UDR - partea II (cazane)



















După o prezentare a producției de locomotive pe aburi în prima postare de acest gen, revin cu o înșiruire de cazane pe aburi care au fost produse de către UDR. Producția acestora a fost începută concomitent cu producția de locomotive dacă nu chiar și înainte lor. Pentru a putea produce o locomotivă trebuia ca inginerii să aibă cunoștințele necesare și experiența construirii unui cazan pe abur. Un produs delicat care, dacă nu este corect realizat, poate produce mari catastrofe.

Vor mai urma, în limita timpului disponibil, două prezentări detaliate a locomotivelor pe abur cât și celor electrice.

joi, 8 noiembrie 2012

Catalogul UDR (partea I)

Imaginii de colecție din catalog de prezentare a Uzinelor și Domeniilor Reșița 1928.





































marți, 16 octombrie 2012

Istoria şi tradiţiile craşovenilor



Craşovenii sau caraşovenii sunt una dintre cele mai interesante naţionalităţi ale Banatului, cu o mare vechime în locurile în care trăiesc, cu o origine controversată şi chiar cu o apartenenţă etnică incertă. Ce se ştie sigur este că vorbesc o limbă de origine slavă, au religia romano-catolică şi trăiesc în principal în şapte sate aşezate între vechile centre industriale Reşiţa şi Anina: Caraşova (Karaševo), Lupac (Lupak), Iabalcea (Jabalce), Clocotici (Klokotić), Rafnic (Ravnik), Nermet (Nirmic) şi Vodnic (Vodnik). Strămoşii lor au venit aici din sudul Dunării, însă nu mai este cunoscut cu precizie locul lor de provenienţă. De aceea, vechii cercetători îi considerau, în funcţie de interes, fie sârbi, fie bulgari. Multă vreme, ei înşişi s-au considerat o etnie aparte, care vorbea „graiul craşovan”.

Chiar şi denumirea lor este greu de explicat. Conform unei tradiţii locale, numele de craşoveni ar proveni de la localitatea sârbească Kruševac, pe unde un grup de înaintaşi de-ai lor au trecut Morava în drumul către Banat. (1) Însă ni se pare mai plauzibil ca el să se tragă de la numele râului Caraş, pe malurile căruia s-au aşezat. Numele acestuia a fost atestat din 1129, când în apropierea lui a avut loc o luptă între împăratul bizantin Ioan Comnen şi regele maghiar Ştefan II, acesta din urmă fiind înfrânt. Conform relatării, atunci apa râului se înroşise de sânge. (2) În curând, numele râului a fost transmis şi puternicei cetăţi ridicate în apropiere, iar mai târziu a fost extins asupra întregii regiuni. Comitatul Caraş este atestat documentar din anul 1200. (3)

Aflată la nord-est de Caraşova, „Cetatea Turcului” (Turski grad) a fost ridicată încă din timpul romanilor ca punct de observaţie, ea fiind consolidată în perioada Regatului maghiar şi reconstruită de turci în timpul existenţei Paşalâcului de Timişoara (1552-1717). (4) Totodată, la vest de Caraşova se află şi peştera Socolovăţului (Sokolovacka pecka), folosită deseori ca loc de refugiu de către locuitori în perioadele de restrişte din trecut. (5)

În întreaga perioadă medievală, cetatea Caraşova (Krassófő) a reprezentat un centru de primă importanţă în partea sudică a Banatului. În intervalul 1299-1537, acolo se afla sediul unui protopopiat catolic (localitatea fiind atestată în mod sigur în anul 1333). (6) În timpul dominaţiei turceşti, dar şi mai târziu, a fost centru de activitate al unor călugări franciscani. În 1717, craşovenii locuiau în 400 de case, reprezentând una dintre cele mai populate zone ale Banatului. Iar în vremea austriecilor, în 1779, s-a pus chiar problema ca noul comitat Caraş să aibă capitala la Caraşova, însă în cele din urmă, din cauza aşezării sale nefavorabile, avea să fie preferat Lugojul. (7)

Acesta este locul în care s-au aşezat de timpuriu şi vieţuiesc de multe veacuri craşovenii din Banat. În continuare vom urmări istoria şi tradiţiile acestei populaţii, care a convieţuit întotdeauna foarte bine şi în mod paşnic cu naţionalităţile din jur. Menţionăm că am folosit unele lucrări consacrate având ca subiect trecutul craşovenilor, dar şi câteva documente inedite şi monografii de localităţi păstrate în manuscris dactilografiat. Acestea ne-au fost puse la dispoziţie de Adrian Drăgan, descedent şi el, prin mamă, din craşoveni (http://banatuldemunte.ro). Îi mulţumim şi pe această cale pentru că ni le-a făcut cunoscute.

În 1366, în timpul regelui Ludovic I al Ungariei, a avut loc o primă emigrare la nord de Dunăre a unor grupuri de bulgari catolicizaţi, care se refugiau de frica turcilor. (8) Ei proveneau din zona Vidinului, unde trăiseră amestecaţi cu aromâni, care de asemenea locuiau în număr mare acolo. Deci se poate trage concluzia că acest prim val aşezat în apropierea cetăţii Caraşova era format din bulgari şi aromâni. În Banat este posibil să fi întâlnit descendenţi ai vechilor slavi, rămaşi aici încă din perioada migraţiei popoarelor. În orice caz, noua populaţie a avut întotdeauna un caracter predominant slav, indiferent de amestecul etnic din care a fost compusă.

Curând, în 1391, s-a produs o a doua emigrare a bulgarilor catolici, după ce Baiazid cucerise ţaratul Târnovei. Aceştia au rămas pe teritoriul actual al Caraşovei, Rafnicului şi Iabalcei. (9) Deja în secolul al XIV-lea, la Caraşova, Lupac şi Iabalcea era menţionată existenţa unor parohii catolice, subordonate scaunului protopopesc de la Caraşova. (10)

În acelaşi timp, după înfrângerea de la Kosovopolje din 1389, mulţi sârbi s-au refugiat şi ei către nord, ajungând inclusiv în Banat. Unii din aceştia au rămas de asemenea în zona Caraşovei, îngroşând fondul slav deja existent acolo. (11) Dialectul vorbit de ei semăna cu cel de pe cursul superior al Moravei, unde, la fel, slavii convieţuiseră mult timp cu aromânii. Acea zonă cuprinde unele localităţi importante, precum Prizren, Niš sau Kruševac. Iar după ce turcii au ocupat şi Bosnia, în 1459, mulţi catolici din regiunea Bosnia Argentina, bogată în zăcăminte de metale preţioase, au emigrat şi ei către Banat, unde s-au stabilit de asemenea în ţinuturi miniere, printre care şi Caraşova. (12) Astfel, pe toată durata evului mediu, Caraşova a continuat să rămână, după cum am arătat, un puternic centru catolic al Banatului, iar locuitorii săi vorbeau un grai de origine sud-slavă.

Emigrările s-au desfăşurat şi în epoca modernă. La mijlocul secolului al XVIII-lea, în Banat au fost colonizaţi din nou bulgari catolici. În 1740 unii au ajuns şi la Caraşova, între ei aflându-se acum şi albanezi „clementini” (catolici). (13) Aceştia se răsculaseră împotriva turcilor, apoi se refugiaseră pentru un timp în Oltenia aflată sub stăpânirea austriecilor. Când turcii au recucerit şi Oltenia, ei au trecut în Banat, o parte fiind aşezată în satele craşoveneşti. (14) Mai târziu au mai sosit catolici din Bosnia Argentina, care au rămas în localităţile Clocotici (1787), Lupac (1790) şi Nermet (1845). Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, craşovenii au populat parţial şi satul Tirol. (15) Tot prin emigrarea de slavi catolici se poate explica şi provenienţa unei părţi a locuitorilor comunei Slatina Timiş, care s-au românizat complet de-a lungul timpului, păstrându-şi numai religia catolică. Chiar şi populaţia din Iabalcea nu mai vorbeşte decât româneşte. Aceşti locuitori mai au totuşi în comun cu ceilalţi craşoveni religia catolică, portul şi obiceiurile.

În decursul veacurilor au mai fost pomenite în documente şi alte trei localităţi craşoveneşti: Selişte, de la care se mai păstrează urmele unor case şi chiar ale unei biserici şi ai cărei locuitori s-au strămutat la Caraşova şi Rafnic; Tâlva, a cărei populaţie s-a mutat la Lupac; şi Iasenovăţ (Jaszenovacz), care s-a contopit cu Clocotici. (16) Numărul craşovenilor crescând prin numeroasele valuri de emigrări amintite, au fost înfiinţate treptat şi celelalte sate pe lângă locul iniţial. Astfel au apărut Iabalcea (1564), Lupac (1598), Clocotici (înainte de 1690), Nermet, Rafnic şi Vodnic (înainte de 1723). „Ei trăiesc în bună înţelegere cu românii şi după 1717 şi cu coloniştii germani”, preciza Georg Hromadka. (17) Totodată, Traian Simu menţiona: „Sentimentul naţional e bine dezvoltat la craşoveni. Ei nu vor să fie confundaţi cu nimeni şi, în consecinţă, nici cu sârbii, nici cu bulgarii, ci ei vor să fie craşoveni! Remarcăm însă cu plăcere simpatia grăitoare ce o nutresc pentru români.” (subl. aut.) (18)

Este demn de remarcat că, deşi de religie catolică, strămoşii craşovenilor nu au avut tangenţe cu croaţii, poate cu excepţia unora care proveneau din Bosnia. Însă ulterior, în special în perioada austriacă, ei au primit multe cărţi editate la Zagreb, pe care le-au folosit la şcoală şi în biserică. (19) Ţinând cont de identitatea religioasă şi de aceste legături stabilite de-a lungul timpului, unii craşoveni au ajuns să se considere croaţi, cum au şi fost înregistraţi în recensămintele româneşti dinainte de 1989. Totuşi, în această perioadă cei mai mulţi dintre ei continuau să îşi declare apartenenţa la etnia craşovenească, diferită în opinia lor atât de sârbi, cât şi de croaţi. La recensământul din 1992, în România existau, potrivit declaraţiilor proprii, un număr de 4.085 de croaţi şi de 2.775 de craşoveni, aceştia din urmă constituind (ca şi ceangăii din Moldova) un grup etnic aparte existent numai aici. În schimb, în 2002 situaţia s-a schimbat radical. Atunci nu mai existau decât 207 craşoveni, în timp ce numărul croaţilor din România creştea la 6.786. (20) Creşterea afinităţilor faţă de Croaţia avea o explicaţie geopolitică. Aceasta devenise independentă faţă de Iugoslavia în 1991 şi s-a orientat hotărât către Occident, având şi o situaţie economică mai bună decât cea a României. Astfel că de atunci mulţi craşoveni mergeau la muncă în Croaţia de câteva ori pe an, primind şi cetăţenia acestei ţări. Deţinând paşapoarte croate, ei au fost pe atunci primii cetăţeni români integraţi în Comunitatea Europeană şi nu aveau nevoie de viză Schengen pentru a călători în Occident. Cu toate acestea, ei mult timp s-au mulţumit să muncească în Croaţia, de unde reveneau de fiecare dată la familiile lor. În ultimii ani însă, ca şi ceilalţi cetăţeni români, şi craşovenii au început să plece la lucru în ţări mai îndepărtate, precum Austria, Germania, Spania, Italia, Franţa etc.

Deşi slavă, limba craşovenilor conţine şi multe elemente româneşti. Emil Petrovici considera chiar că: „Dialectul craşovenilor pare a fi limba sârbească vorbită de români.” (21) Acesta păstrează şi cuvinte arhaice, deoarece, trăind izolaţi în Banat, el nu a mai evoluat la fel ca limba sârbă actuală. Treptat au fost preluate şi forme croate prin intermediul cărţilor bisericeşti catolice, al calendarelor şi predicilor preoţeşti. Pe lângă acestea se mai întâlnesc şi cuvinte româneşti, dar şi albaneze, acestea având un substrat traco-iliric. (22) Iar între numele de familie ale craşovenilor sunt foarte multe de origine română, precum: Almăjan, Bocşan, Drăghia, Domăneanţ, Gherliţă, Gherga, Gruia, Hoţa, Haţegan, Jurcul, Jigmul, Lugojan, Mirul, Mihăilă, Padineanţ, Rebegilă, Tincul, Ursul, Vaca etc. Multe arată locul sau zonele de origine ale înaintaşilor. Aceştia însă s-au contopit cu populaţia slavă, lăsând doar menţionata amprentă a elementului românesc. Se poate deci constata că, deşi acum aproape toţi craşovenii se declară a fi croaţi, ei nu au avut aproape deloc legături cu acea regiune. Strămoşii lor au fost bulgari, sârbi, aromâni, bosniaci, albanezi şi români, rezultând un amestec de populaţie rar întâlnit.

Trebuie menţionat că în Banat au venit în trecut şi colonişti croaţi, însă ei nu s-au aşezat în zona satelor craşoveneşti. Un val de emigrare a fost în secolele XVI-XVII, ei fiind cunoscuţi sub denumirea de „raci” sau „sokci”. Aceştia prezentau similitudini lingvistice cu graiul din zona Slavoniei estice, din jurul localităţii Vinkovci. După tradiţiile folclorice, se asemănau cu cei din Herţeg Bosnia şi Dalmaţia. Acest val s-a aşezat în judeţul Arad, în preajma localităţilor Radna şi Lipova, fiind cunoscuţi ca „croaţi lipoveni” (lipovacki hrvati ili sokci) şi lângă Timişoara, la Recaş (Rekaš). Primii dintre ei însă s-au contopit cu localnicii, lăsând în urma lor numai inscripţiile aflate în cimitirele din Radna şi Lipova. (23) Iar la începutul secolului al XIX-lea alţi croaţi s-au instalat în localităţile timişene Checea şi Cenei şi în actualul Banat sârbesc. Originea acestora se afla în zona Pokuplje din sud-estul Croaţiei. (24)

Aşezaţi în apropierea Prolaz-ului („trecătoare” în graiul lor), într-o zonă foarte pitorească a Banatului, craşovenii au trăit iniţial răspândiţi pe o suprafaţă destul de mare, în locuinţe risipite pe dealurile din preajma văii Caraşului, transformate mai târziu în sălaşe. De prin 1725, din dispoziţia noii administraţii austriece, ei au început, la fel ca şi românii din apropiere, să se grupeze mai clar pe localităţi, închegându-se cele şapte sate amintite. (25) Satele au primit denumiri legate de caracteristicile mediului înconjurător. Numele Clocotici pare a proveni de la faptul că apa curgătoare din apropiere „clocotea” sau, după o altă variantă, de la munca clocotitoare pe care au trebuit să o depună localnicii. (26) Numele Rafnic poate să provină fie de la turci, (27) fie din slavul „neted”. (28) Vodnic vine de la slavul „voda” (apă), iar Lupac pare să se tragă de la „lupaci” (lovituri, izbituri), deoarece şi pârâul care trece prin acel sat are unele cascade care produc zgomote puternice. (29) De altfel, şi numele Reşiţei (Reciţa) a fost dat tot de craşoveni, care, „păscând oile pe dealurile din împrejurimile Bârzavei, le-au coborât la apă să le adape, fiind Bârzava un râu mic i-au spus Reciţa /râul mic/ (…).” (30)

În 1784, conform unei hărţi întocmite de inginerul Anton Franz, organizarea teritorială a craşovenilor era deja asemănătoare cu cea de acum. Clocotici şi Vodnic aparţineau de notariatul cercual Lupac, iar Rafnic de notariatul cercual Goruia. (31) Şi în 1949, de comuna Lupac aparţineau satele Clocotici şi Vodnic, iar Rafnic tot de comuna românească Goruia. În 1956, Clocotici a devenit la rândul său comună, cu satele aparţinătoare Vodnic şi Rafnic, iar Lupacul a rămas comună de sine stătătoare. Acolo se afla în exploatare din 1921 un zăcământ de cărbuni, care a fost însă epuizat în 1957. (32) În 1959, în satele craşovene comuniştii au înfiinţat „întovărăşiri agro-zoo-pomicole” (un prim pas către C.A.P.-uri), dar acestea au fost lichidate în 1963 din lipsă de randament, calitatea solului fiind foarte slabă. (33) Din 1968, craşovenii sunt organizaţi în comunele Lupac (cu satele Clocotici, Rafnic şi Vodnic) şi Caraşova (cu satele Iabalcea şi Nermet).

În trecut, mortalitatea infantilă era foarte ridicată în aceste localităţi (peste 40% dintre copiii mici), asistenţa medicală fiind inexistentă. (34) Numai după cel de-al doilea război mondial aceasta s-a îmbunătăţit, fiind construite dispensare. Şcoli au existat din 1786 (Clocotici), 1791 (Vodnic), 1800 (Rafnic) şi 1844 (Lupac), având câte o sală de clasă şi un învăţător. (35) În 1948-1949, vechea şcoală din Lupac a fost mărită, iar în 1962 i s-a adăugat clădirea cantinei, ajungând la 7 săli de clasă. Totodată, a fost construită o nouă şcoală la Vodnic în 1954-1955. (36) La Rafnic, până în 1948 era o şcoală de 7 clase, redusă în intervalul 1948-1961 la 4 clase, iar apoi din nou 7 clase. În 1965 a fost inaugurat noul local al şcolii din localitate, aceasta devenind atunci una de 8 clase. (37)

În trecut, craşovenii învăţaseră primele noţiuni de la călugări, care ţineau loc şi de preoţi şi de dascăli, de pildă la Rafnic, unde nu au existat biserică până în 1789 şi şcoală până în 1800. (38) La Clocotici, şcoala era confesională, având un singur învăţător pentru toate clasele. Elevii învăţau scrisul, cititul, cele patru operaţii aritmetice şi noţiuni de religie. (39) În 1953, acolo s-a ridicat o şcoală nouă, cu două săli de clasă, în 1964 fiind mărită şi adăugându-i-se un etaj, ajungând astfel la 7 săli şi la 12 cadre didactice. (40)

La 18 mai 1959, aproape 30 de părinţi din Clocotici solicitau Ministerului Învăţământului şi Culturii înfiinţarea clasei a V-a la şcoala din comuna lor. (41) După o cerere similară adresată de aceiaşi conducerii şcolii la 10 septembrie 1959, (42) clasa respectivă a fost înfiinţată, elevii fiind scutiţi de deplasarea în satele vecine. Şcoala din Clocotici era dotată cu mobilierul şi materialul didactic necesar. (43)

În 1956 au fost electrificate Clocotici şi Lupac, în 1957 Vodnic şi în 1958 Rafnic. În 1959-1961 s-a construit căminul cultural din Clocotici. În 1949-1950 fusese ridicat un club minier la Lupac, care apoi a fost transformat şi el în cămin cultural. (44) În 1956 a fost introdus telefonul la Clocotici, iar în 1960 la Rafnic şi Vodnic. În 1967 a fost mărită clădirea Sfatului Popular Clocotici. (45) Existau de asemenea magazine săteşti. În 1968, populaţia majoritară a satelor craşoveneşti era înregistrată drept croată.

Portul lor popular este foarte asemănător cu cel al românilor din regiune. Numai cel al femeilor diferă prin prezenţa conciului de pe cap la cele măritate şi prin cea a fotei. Bărbaţii au o cămaşă lungă cu guler împestriţat de broderie neagră şi roşie, fiindu-le colorate şi manşetele mânecilor. Ei au pantaloni largi, înfăşuraţi până aproape de genunchi în obiele sau ciorapi albi de lână. În trecut încălţau opinci, iar la sărbători bocanci sau cizme. La brâu purtau o curea lată. Peste cămaşă îmbrăcau un pieptar alb din dimie cu decoruri negre şi roşii. (47) Iarna purtau cioareci deschişi la culoare, pieptar din piele de miel şi cojoc cu mâneci. Pe cap, vara aveau pălării, iar iarna clăbăţ din piele de oaie. Femeile au o cămaşă lungă până la glezne, brodată la piept şi la mâneci. Peste ea au o fotă neagră brodată din lână cu fire de argint, de la brâu în jos. Pe cap, cele măritate au un conci brodat, acoperit cu o basma, care dă impresia că ascunde două coarne. (48) În schimb, fetele au capul gol, împletindu-şi în păr flori şi panglici colorate. La piept, femeile bogate purtau salbe de argint şi aur. Ele umblau desculţe sau în opinci cu ciorapi albi, iar la sărbători cu ghete. Iarna aveau pieptar de miel decorat cu mânecar de lână.

Casele tradiţionale ale craşovenilor semănau şi ele cu cele ale românilor din zona muntoasă. Ele sunt aşezate la stradă, având curţi spaţioase înconjurate cu garduri de nuiele sau din zid de piatră, uneori netencuit. Casele celor săraci erau din bârne. Toate aveau formă dreptunghiulară şi erau văruite. Temelia era din piatră, fiind ridicată până la un metru peste nivelul pământului, pentru a avea loc şi pivniţa. Acoperişul era din bârne subţiri, peste care se punea şindrilă sau ţiglă. Casele celor bogaţi erau din cărămidă. (49) Cele mai multe aveau către stradă un pridvor deschis, de unde intrarea în casă se făcea urcând câteva trepte. În interior aveau o tindă şi o cameră către stradă cu două ferestre. În curte mai erau o bucătărie de vară cu cămară şi cuptorul de copt pâine. (50) În tindă se afla vatra, având deasupra un coş larg pentru fum.

În cameră, mobilierul era compus din: masă între cele două ferestre, două paturi din lemn pe ambele laturi lângă pereţi, saltele cu paie sau fân acoperite cu pături şi scoarţe lucrate în casă. Pernele erau umplute cu pene. Către masă se aflau laviţe. Între ferestre era o oglindă sau o icoană, iar pe pereţi fotografii şi icoane. Soba era din fier. Mai exista şi un dulap pentru haine. (51) În curţi erau grajdul şi şura, care făceau despărţirea spre grădină. În grădină se cultivă pomi fructiferi şi zarzavat. Unii craşoveni aveau şi hambar, cazan pentru fiert ţuica sau stupi. Pe terenul pe care îl aveau în proprietate, ei îşi făceau şi sălaşe. Acestea erau din lemn, având o singură încăpere şi cu mobilier foarte puţin sau deloc. Tot la sălaş erau şi grajduri pentru vite şi oi. (52)

În trecut, craşovenii mâncau mai mult vegetale. Vara consumau legume proaspete şi iarna fasole, varză, cartofi şi mămăligă. Pâine se consuma numai la sărbători. La sălaş mâncau brânză şi slănină, iar la munca câmpului şi fiertură. Seara mâncau tot din fiertura de la prânz sau mămăligă cu lapte. Carne se consuma mai mult duminica şi de sărbători. Ei nu au o mâncare specifică, aceasta asemănându-se cu cea consumată de români. Foloseau vase de pământ smălţuite şi linguri din lemn. Toţi tăiau porci, având cârnaţi până către vară. Ţuica de prună era băută şi de bărbaţi, şi de femei. (53)

Datorită sărăciei solului, în activitatea lor economică predominau păstoritul şi pomăritul. Ei au cireşe, prune, scoruşe şi mere foarte bune. Pe lângă acestea, mai cultivau cel mai des porumb, fasole, dovleci şi floarea soarelui. În familiile craşovenilor exista o diviziune a muncii: bărbaţii mergeau la munca câmpului, copiii păzeau vitele, iar femeile se îngrijeau de casă şi bucătărie. De regulă, bătrânii se ocupau de sălaş. Femeile cultivau şi grădina, duceau mâncare pentru cei de la câmp şi vindeau la oraş lapte, păsări, legume şi poame. Toamna erau formate adevărate caravane de căruţe, după un străvechi obicei balcanic. Acestea mergeau în câmpie până la Timişoara, sau înainte de 1918 până la Dunăre, unde craşovenii se împrăştiau în diferite direcţii. Acolo îşi vindeau produsele şi cumpărau în schimb ceea ce nu creştea la ei. (54) În timpul iernii, unii se angajau la uzinele şi minele de la Reşiţa şi Anina.

Erau foarte religioşi. Şi astăzi unii dintre ei mai merg pe jos la hramul mânăstirii Maria Radna de lângă Lipova şi la cel al mânăstirii de la Ciclova Montană. Deşi sunt romano-catolici, ei respectă şi sărbătorile ortodoxe. La Sfântul Ilie urcau pe Semenic şi făceau baie în Lacul Vulturilor, a cărui apă se credea că fereşte oamenii de boli. În plus, la fel ca şi românii, ţineau Sfinţii Gheorghe, Constantin, Mihai şi Nicolae. În schimb, nu îl venerează în niciun fel pe Sfântul Sava al sârbilor. (55) În trecut erau şi foarte superstiţioşi.

O sărbătoare frecventă la ei este ruga („chirvait”), când sosesc musafirii şi se joacă hora. (56) Altă tradiţie era cea a şezătorilor, care aveau loc mai ales iarna. (57) La sfârşitul lunii aprilie este sărbătoarea oilor. Atunci ciobanul mulge toate oile, iar oaia şi mielul cei mai frumoşi sunt puşi deoparte. Lângă ei se înşiruie pe două părţi femeile şi bărbaţii. Sub oaie se pune un colac în formă de cerc, iar cei prezenţi rup bucăţi din acesta. Dacă bărbaţii rup mai mult, tradiţia spune că la anul vor fi mai mulţi berbeci, iar dacă înving femeile, vor fi mai multe mioare. Bucăţile rupte din colac se înmoaie în lapte şi se mănâncă. Urmează masa la iarbă verde. Seara femeile pun coşul pe cap şi toată lumea pleacă la casele lor. După alte două zile urmează măsuratul oilor, când fiecare proprietar află ce cantitate de brânză i se cuvine în anul respectiv. (58) După terminarea ceremoniei, vin femeile din sat cu coşuri în cap, aducând mâncare şi băutură, între care obligatoriu friptură de miel, şi se încinge o masă mare comună la iarbă verde. Tot atunci este adusă şi muzică, se cântă şi se dansează.

Craşovenii se căsătoreau foarte tineri, în special fetele (la 15-16 ani). (59) Căsătoria începea cu peţitul. Băiatul, împreună cu părinţii săi şi cu rudele apropiate, se duc seara la casa fetei, unde părinţii acesteia sunt deja pregătiţi să-i întâmpine. Urmează înţelegerea între părinţi şi stabilirea datei logodnei, apoi se mănâncă şi se bea. Logodna are loc tot în casa fetei. Atunci părinţii băiatului duc în dar fetei haine, iar mirele îi dă bani, un ceas de mână sau alte lucruri scumpe. Toţi membrii familiei sunt obligaţi să dea câte un dar fetei. În ziua logodnei sunt invitate şi neamurile, care merg către casa fetei cântând. Fata întâmpină la poartă pe toţi musafirii, participând în total 100-120 de persoane. (60) După depunerea darurilor urmează masa, cu cântec şi dans. Seara toţi participanţii pleacă la casa mirelui, unde petrecerea este continuată până dimineaţă.

Pregătirile pentru nunta propriu-zisă sunt şi mai mari. Încă de joi se adună femeile pentru a face mâncare şi tăiţei. Sâmbătă vin şi bărbaţii, care aranjează camerele, mutând mobilierul în funcţie de nevoi. În aceeaşi seară începe nunta. La casa băiatului naşul mic coase steagul, apoi se pune cina şi se dansează cu steagul. Duminică dimineaţa, băiatul cu mama sa şi cu alte femei merg să îmbrace mireasa, apoi este oficiată căsătoria la primărie şi la biserică. (61) După aceea, în faţa bisericii se joacă hora. După ce nuntaşii merg la casa fetei pentru prânz, se dansează în stradă până seara târziu. Tot seara, participanţii aduc daruri fetei. Rudele apropiate aduc un pom, care este împodobit cu haine. Se mai aduc carne, pâine şi prăjituri. La 12 noaptea este servită masa, apoi se dansează până dimineaţă. (62)

Luni la prânz, rudele miresei sunt invitate pentru a petrece la casa mirelui. Acolo, mama acestuia îi leagă pe tinerii căsătoriţi cu un brâu, semn al înfrăţirii veşnice dintre ei. Luni seara sunt aduse daruri băiatului şi din nou se dansează până în zori. Marţi dupămasa este vărsatul apei. Atunci mirii şi nuntaşii merg la râu şi varsă apă, urmând dans până seara. De acolo merg cu toţii cu muzică la casa fetei, unde se distrează până în zori, când este desfăcut steagul. (63)

Toate acestea arată un mare spirit de unitate în cadrul comunităţii craşovenilor din Banat. Aceasta se manifestă şi în momentele grele prin care trec membrii săi, cum ar fi cazurile de deces. În acele momente, familia defunctului este ajutată de rude şi de vecini prin muncă şi cu alimentele necesare organizării pomenei. (64) În acest fel arăta tradiţia de veacuri a craşovenilor. O tradiţie care a individualizat întotdeauna această populaţie între naţionalităţile existente în Banat, dar care a şi apropiat-o de acestea. Craşovenii au fost mereu o populaţie paşnică, muncitoare şi civilizată şi relaţiile lor cu ceilalţi bănăţeni au fost şi sunt în continuare ireproşabile.

Note:

1 Gheorghe Vatav, Monografia satului Clocotici, ms., 1967, p. 1.

2 Traian Simu, Originea craşovenilor, Lugoj, 1939, p. 94.

3 Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 77.

4 http://www.divers.ro/croati_scurt_istoric_ro

5 Ibidem.

6 Traian Simu, op. cit., p. 97.

7 Ibidem, p. 98.

8 Ibidem, p. 26.

9 Ibidem, p. 27.

10 Ibidem, p. 23.

11 Ibidem, p. 29.

12 Ibidem, p. 33.

13 Ibidem, p. 45.

14 Ibidem, p. 49-50.

15 http://www.divers.ro/croati_scurt_istoric_ro

16 Ibidem.

17 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 21.

18 Traian Simu, op. cit., p. 112-113.

19 C. Hellebrandt, Monografia satului Rafnic, ms., 1967, p. 2.

20 http://ro.wikipedia.org/wiki/Cara%C5%9Foveni

21 Emil Petrovici, Graiul craşovenilor, Bucureşti, 1935, p. 25.

22 Traian Simu, op. cit., p. 63.

23 http://www.divers.ro/croati_scurt_istoric_ro

24 Ibidem.

25 Gheorghe Vatav, op. cit., p. 1.

26 Ibidem.

27 C. Hellebrandt, op. cit., p. 1.

28 Gheorghe Vatav, Ioan Ciocheltca, Filip Padineanţ, Petru Gherliţă, Monografia comunei Clocotici cu satele Lupac, Rafnic şi Vodnic, ms., 1968, p. 1.

29 Ibidem.

30 C. Hellebrandt, op. cit., p. 1.

31 Gheorghe Vatav ş.a., op. cit., p. 1.

32 Ibidem.

33 Ibidem, p. 2.

34 Gheorghe Vatav, op. cit., p. 1.

35 Gheorghe Vatav ş.a., op. cit., p. 2.

36 Ibidem.

37 C. Hellebrandt, op. cit., p. 3.

38 Ibidem, p. 2.

39 Gheorghe Vatav, op. cit., p. 1.

40 Ibidem, p. 2.

41 Cerere, 18 mai 1959, ms., p. 1.

42 Cerere, 10 septembrie 1959, ms., p. 1.

43 Gheorghe Vatav, op. cit., p. 2.

44 Gheorghe Vatav ş.a., op. cit., p. 2.

45 Act de angajament, 28 septembrie 1967, ms., p. 1.

46 Gheorghe Vatav ş.a., op. cit., p. 5.

47 Traian Simu, op. cit., p. 102.

48 Ibidem, p. 103.

49 Ibidem, p. 104.

50 Ibidem, p. 105.

51 Ibidem, p. 106.

52 Ibidem, p. 107.

53 Ibidem, p. 107-108.

54 Ibidem, p. 109.

55 Ibidem, p. 113.

56 Gheorghe Vatav ş.a., op. cit., p. 10.

57 Ibidem, p. 11.

58 Ibidem.

59 Traian Simu, op. cit., p. 113.

60 Gheorghe Vatav ş.a., op. cit., p. 12.

61 Ibidem.

62 Ibidem, p. 13.

63 Ibidem.

64 Ibidem.

Articol preluat: www.istoriabanatului.wordpress.com


Dr. ist. Mircea Rusnac

marți, 2 octombrie 2012

IL 14 expus la Resita in 1978

Cu multumirile de rigoare domnului Bogdan Enachi pentru aceste informatii si poze.

In anul 1978 cu sprijinul Colonelului inginer Gandac Ioan de la Baza 90 Otopeni, o aeronava IL 14 cu inmatricularea 2001 a fost expusa la Resita, intre Ateneul Tineretului si Palatul Pionierilor.

Aeronava  a ajuns  in zbor pana la aeroportul Caransebes apoi demontata si urcata pe un trailer si camioane. Cu ajutorul maiorului Bordeanu Cornel si a Maistrului Militar Lazar Ioan, ajutati de o grupa de muncitori resiteni, aeronava a fost remontata si expusa in Municipiul Resita.

Gasiti atasat in copie pozele de la finalul operatiunii dar si scrisoarea  de multumire din partea Consiliului Popular al Municipiului Resita.












Articol preluat: www.pilotmagazin.ro

miercuri, 18 aprilie 2012

Livret de serviciu militar 1921

Livret de serviciu militar al străbunicului meu.








vineri, 23 martie 2012

Oraviţa în istoria masoneriei universale (I)


După decretul lui Carol VI, din decembrie 1717, şi anexa acestuia, Banatul devine o zonă geopolitică de maxim interes pentru politicile imperiale, justificând satisfacţia Casei de Habsburg la încheierea Tratatului de la Passarowitz (1718), care a marcat intrarea provinciei în administrarea Vienei. Oraşul Oraviţa, o dată cu lucrările de modernizare a habitatului, devine centrul unui ţinut important al zonei montanistice, Valea Caraşului, parte a Banatului de Munte şi a fostului district medieval românesc, bogate fiind resursele solului şi subsolului. Firesc va fi, deci, aerul de emulaţie constructivă, atmosfera de lucrări edilitare intense, de amenajări hidrotehnice, argumente pentru prezenţa în urbe a unor specialişti veniţi din marile oraşe ale imperiului, ingineri hotarnici, geodezi, geologi, topografi. Între aceştia şi coordonatorul lucrărilor de amenajare a barajului şi construcţiilor hidrotehnice la Lacul Mare, căpitanul Iosif Motsidlowsky.  La sosirea în Oraviţa, inginerul era încă membru al Lojii „Zu den Drei Adler” („Triunghiul Vulturilor”) din Viena, amintit fiind în această calitate a sa în faimoasele „Mémoires” ale lui Charles-Philippe de Luynes, în 1738. Nu avem ştiri sigure în legătură cu înfiinţarea unei loji, în obedienţa celei vieneze, la Oraviţa. Dar ştim că, după 1739-1740, după ce Papa Clement XII emite Bula „In eminenti apostolatus specula” împotriva francmasoneriei (24 aprilie 1738), mai mulţi „fraţi” ai lojilor apusene (Franţa, Italia, Germania) se autoexilează masiv în imperiul Habsburgilor, intră în slujba armatei imperiale, a instituţiilor administrative, îşi caută un rost în provinciile de răsărit, mai ales în acestea, ale Vienei.

În 1743, de pildă, avem numele altor patru masoni stabiliţi în Oraviţa, la „chemarea” localnicului Johann Maderspach (1710-1808): J. Baumann, J. Belgrader, Mathias Fischer şi Peter Eirich senior. După ce a locuit în edificiile erariului, ca fiu al inginerului geodez Arnold Belgrader,  Jacob Josef Belgrader  se mută cu familia într-o clădire – în vremurile postbelice, sediu al policlinicii    orăşeneşti -     care    a     fost ridicată în 1728 de către Julius Jakob Baumann, cumnatul său. Amândoi luaseră de soţii pe surorile Hoffmann, fiicele unui întreprinzător local în minerit. J. Baumann venea din Tirolul austriac unde, la Schwaz, fusese iniţiat într-o lojă masonică de rit scoţian, familia lui Belgrader venea din Neudorf. E potrivit să relatăm, aici, un episod interesant. Baronul Falkenstein, viitor episcop romano-catolic de Cenad voise terenul, pe care cei doi îşi ridicaseră locuinţa impozantă, pentru parohie. Neputându-l obţine, a ajuns în relaţii de inamiciţie cu J. Baumann, reflectate şi în atitudinea ostilă a parohului local, Wolfgang Heidinger (Heidenger, dar în „summario” al lui Hechengarten el e scris „Weidinger”), din Ordinul Benedictinilor, faţă de familia masonului. Aşa se face că, pe listele cerute din teritorii de Papa Clement XII, începând cu anul 1735, în legătură cu organizaţiile masonice, pentru zona bănăţeană figurează şi un „J. B. von Orawitz.” Desigur,  o  lojă  exista aici şi ea nu poate fi  decât  Loja „Glück auf !” („Noroc bun !”), legată de Marea Lojă a Celor Trei Grade Simbolice,1 intitulată astfel după celebrul salut mineresc.. Era vremea în care, în Oraviţa, destui puneau pe seama influenţelor masonice revoltele minerilor sau activitatea haiducilor conduşi de fraţii Drincea din Agadici.

În 1741, „Comisia Aulică pentru Problemele Bănăţene, Transilvane şi Ilire” trimite în zonă o delegaţie, în frunte cu preşedintele comisiei, contele Ferdinand Kollowrath-Krakowsky, consilier al împărătesei Maria Theresia, pentru a inspecta situaţia comunităţilor din Banatul Montan. Krakowski, mason,  obţine pentru „o lojă locală” statutul de lojă obedientă celei din Viena, amintită mai sus. Aşadar, anul 1741, al prezenţei lui Krakowsky, poate fi considerat ca data primei menţiuni documentare a masoneriei pe teritoriul Oraviţei şi în Banatul Montan.2  Un alt an important este 1751, când patronul Fabricii de Bere din Ciclova Montană, Mathias Fischer, este iniţiat – mai mult ca sigur prin medierea lui Krakowsky – în aceeaşi lojă vieneză. El avea şi recomandarea lui Jean-Baptiste Marie Ragon, venerabilul lojii corespondente din Constantinopol, patronul schelei comerciale din Palanka, la Dunăre.3 Acest Fischer, împreună cu Peter Eirich senior, patronul Hotelului „Kaiser Karl” (ulterior numit „Coroana Ungară”, în vremea fiului său, Peter Eirich junior, trăitor între 10 iunie 1760-25 februarie 1817), pun bazele unui Capitol masonic „Die Rosenkräntz chevallierre”, în 1752, devenind Areopag în 1756 cu titulatura „Freischützen-Corps”,  în  obedienţa    Lojii „Saint Andreas zu den Drei Seeblätten“, din Berlin, după 1767. Până la acea dată, Areopagul orăviţean se afla în garanţia venerabilului Pro Mare Maestru al lojii vieneze, von Hechengarten, prezent mai mulţi ani în Oraviţa, în virtutea funcţiei sale civile, aceea de consilier imperial în problemele Direcţiunii Montanistice şi Tezaurariatului Minier.

Acei ani sunt din nou dificili pentru „iluminaţi”, urmând Bulei „Providas”, din 2 iulie 1751, a Papei Benedict XIV. Dar nici după această dată, activitatea masonică orăviţeană n-a încetat. La 1759, J. Baumann e primit în loja masonică din Budapesta, „Concordia”, garant fiind un orăviţean, Rochus.. Mai mult, după 14 ianuarie 1751, când se redactează la Kittlitz, în Germania, „Stricta Observatiae”, punct de plecare pentru rosacrucienii moderni,4 în Oraviţa ia fiinţă, cum am arătat mai sus, la 1756, „Freischützen-Corps”, în conducerea căreia se află J. Baumann dar şi J. Belgrader. Nu e doar un simplu corp al franctirorilor şi nici o simplă lojă francmasonică, pentru că are în programul activităţilor săptămânale şi exerciţii sportive, organizarea unor itinerarii de recreere în pitorescul împrejurimilor, deţine o bibliotecă, organizează lecturi cu public după moda saloanelor engleze, franceze, austriece. În arhiva urmaşului acestui Belgrader (strănepotul care, după 1906, a găzduit în salonul locuinţei sale cele dintâi spectacole cinematografice din Oraviţa), am identificat un exemplar din „Ordinul Cavalerilor Binefăcători ai Cetăţii Sfinte” prin care, în 1778, J. B. Willermoz încerca o reconciliere a masonilor cu Vaticanul.5 În acei ani, în Oraviţa credem că s-a constituit nucleul unui Colegiu Masonic după modelul din 1770 al Rosa-Cruce de Aur, pe principiile sinceratului Renatus, ale lui Böhme şi Angelus Silesius (Roza=Pacea, Crucea=Suferinţa). În 1782, de altfel, J. Baumann era invitat la Conventul de la Wilhelmsbad, obţinând gradul 18 în rit scoţian, echivalentul gradului de Cavaler de Rosacruce. Sediul se poate să fi fost chiar locuinţa Baumann unde, adesea, trăgea masonul vienez Kurt Reichl. Astăzi, mozaicul de la intrare e imprimat cu simbolul circular al Rosacrucienilor şi iniţialele, în caractere gotice, „J. B.” (de la fondatorul Willermoz dar şi de la J. Baumann şi J. Belgrader).

În anii 1770, macedoromânul Costi Papafilos, nepot de soră al negustorului  stabilit în Oraviţa, Dimitrie Nicolau, era membru al Lojii „Moldova” din Iaşi (iniţial la Herţa). Când venerabilul acestei loji, Jacques Le Doulx, baron de Santa Croce, e expulzat, Costi Papafilos îl trece graniţa, prin Ţara Românească, pe la vama Ruşava (Orşova), în Banat.  Baronul  va  fi  adus  în  Oraviţa, mai mult ca sigur la unchiul lui Papafilos, ascuns o vreme aici. În decembrie 1778, un Emanoil Romano, fugit tot din Moldova şi amintitul Jacques Le Doulx, sunt pe listele din „sacul” cu propuneri al adunării ospitalierilor berlinezi, baronului fiindu-i menţionat ultimul domiciliu, „Orovicza6 Credem că acum se încropea cealaltă asociaţie masonică locală, Loja „Kosmos”. Aşa se explică de ce, în 1771, un  Alfred Maderspach e membru în Marea Lojă Germană (constituită la 16 iunie 1770) în numele unei loji orăviţene, alta decât „Glück auf !”, precum în 1775 Ignatius von Born şi medicul Höffinger sunt amintiţi, în aceeaşi conjunctură, pe listele Marelui Orient al Franţei (loja fondată la 1772). Medicul se întoarce în Oraviţa, după o altă Bulă de condamnare a masoneriei, emisă (1744) de Papa Pius al VI-lea.

Revenind la prima lojă orăviţeană, subliniem că la finele veacului XVIII, un edificiu, aflat astăzi la întretăierea străzii Victoria cu Piaţa Unirii, avea atunci un rol important. Numit mai târziu, după alţi proprietari, Casa Feldman (Imbrescu), edificiul aparţinea, din 1787, lui Iosif Freiher Linden care, în mai 1772, ajuns consilier economic al Camerei Monetare Timişoara, avansat în acest post după ce lucrase mulţi ani la „Bergwerk” Oraviţa în echipa finanţiştilor şi fusese al doilea supraveghetor al Lojii „Glück auf!”,  fonda în oraşul de pe Bega Loja „Cercul Crucea de Trandafiri”,7 filiaţie francmasonică a unui ordin scoţian, „Orientul”.8  El revine în Oraviţa iar filiaţia orăviţeană a cercului timişorean va fi fost „cercul de studii” întemeiat de doctorul Höffinger. Clădirea care a fost proprietatea lui Linden e neschimbată azi, deşi e lăsată în paragină de autorităţile locale. Are un etaj şi un balcon realizat din feronerie spiralată, imitând lujerul de trandafir la măciulia vergelei şi trupul plantei pe lungimea vergelei. Pe latura mică a balconului avem 12 vergele (6 plus 6), pe latura mare – 24.9

O altă lojă (poate chiar „Uniunea Diletanţilor”, în conducerea ei figurând personalităţi care nu şi-au negat toată viaţa calitatea de masoni, precum Ion Constantini, Ion Niuni, Prokop Lhotka de Smislov) apare la 1802 ca menţiune documentară privind atari activităţi în Oraviţa. Credem că aceasta este loja obedientă lojii timişorene „La Cei Trei Crini”, înfiinţată de comerciantul de grâne Iosif von de Sauvaigne, cu deviza „Vivat, Concordiat et Lux”.10

E un interval cronologic interesant, din perspectiva problemei pe care o abordăm acum, francmasoneria orăviţeană punându-şi amprenta  asupra  evenimenţialului   bogat  al   temei   inclusiv    în   alte  provincii ale imperiului. Să mai amintim că în 1779, arhitectul orăviţean Konrad F. von Schmiedburg ajunge Mare Maestru Provincial în Loja „Sant-Andreas zu den drei Seeblätten”. După acel an se stabileşte cu soţia, o orăviţeancă din familia lui Peter Eirich, în Sibiu. Un alt exemplu îl are ca personaj interesant chiar pe Peter Eirich junior care ia parte, în 1782, la constituirea unei loji masonice în Cluj unde se discută probleme de cultură aflate şi între proiectele elitei intelectuale orăviţene: înfiinţarea de edificii teatrale, muzee etc.11 Or, ştim deja din  documentele  vremii  (cert, la 1783, 1788, 1793) că într-o sală special amenajată la parterul hotelului său, Peter Eirich îngăduia şi încuraja montarea unor spectacole de teatru şi muzică, mult înainte de fondarea Teatrului Vechi, la 1817. Mai amintim că în 1784 Franz Ziegelmayer este registrator-arhivar şi al treilea bibliotecar al amintitei loji sibiene, revenind în Oraviţa natală după 1790. De asemenea, după interditul imperial din 6 iulie 1795, masoneria se reabilitează din mers astfel că orăviţenii Ion Constantini şi Oszkar Moritz, profesor, sunt chiar de la constituire (1803) membri corespondenţi ai Marelui Orient al Italiei, Lhotka de Smislov se stabilea în Oraviţa, garant al unei loji vieneze, iar  Eirich junior devine membru al Ritului de Misraim din Geneva Elveţiei.

Pentru finalul veacului XVIII, în Loja „Kosmos”, obedientă Marelui Orient de Rit Scoţian, am mai identificat între participanţii la activităţile ei numele lui Constantin Şiaguna (Şaguna), unchiul mitropolitului, oficialul erariului vienez Angret, ofiţerul superior Steinlein, consilierul imperial Hechengarten, Augustin Filip Knoblauch, co-proprietar al Fabricii de Bere din Ciclova Montană şi tatăl lui Karl, farmacistul care deschide faimoasa activitate a „dinastiei” Knoblauch în Oraviţa. Paul Sipos, plecat de aici ca iniţiat, va participa la fondarea lojii clujene în 1782 iar directorul „Cassei de Pupilla” (orfelinat), ofiţer imperial Wilhelm Wustenfeld, va  pleca  la  Sibiu  spre  a  fi  consacrat  în  Loja  „St. Andreas”. În  Loja „Kosmos” au mai activat şi maistorul constructor Peter Korb, proprietarul aromân (macedoromân) Nicolae Dimitriu (ori Dimitrie ?) ctitorul Bisericii Ortodoxe din Oraviţa Montană., groful Fridolin de Bardeau-Niederland ca ospitalier, până la 1799. Comisarul imperial Anton Bernardin Freicher von Posarelli, iniţiat într-o lojă sibiană, obţine gradul 4 în Loja „Kosmos”, după ce se stabileşte provizoriu în Oraviţa. Sigur că e membru al lojii şi Prokop Lhotka de Smislov fiindcă, înainte de a se stabili în Oraviţa, era mason în Capitolul Provincial al Transilvaniei, la 1782,  cu   Marele   Maestru   G. Banffy, W. Banffy şi G. Aranka.



Ionel Bota



NOTE:



1. SIM. SAM. MOLDOVAN , Oraviţa de altădată şi teatrul cel mai vechiu din România, cu o prefaţă de dr. Ion Ţeicu, preşedintele Asociaţiei de Teatru, Casinou şi Cetire, Oraviţa, Tipografiile Felix Weiss (fostă C. Kehrer, fondată 1863), Progresul (fondată 1907), Iosif Kaden (fostă C. Wunder, fondată 1868) , 1938, p. 55

2. Manuscris (Caietul doctorului Francisc Klima)

3. Ibidem.

4. P. RIFFARD, Dicţionarul esoterismului, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p. 19-23

5. B. M. MANDACHE, Esoterismul – un stil al imaginarului, în „Cronica”, XXXV, nr. 10-1498, octombrie 2000, p. 21; cartea a fost păstrată în biblioteca doctorului Francisc Klima., ulterior cumpărată din salariul meu, o dată cu întreagă arhiva şi păstrată azi în depozitele teatrului întrucât acasă nu am suficient spaţiu, cum se-ntâmplă şi cu alte documente achiziţionate fie de mine, fie de bunicul şi tatăl meu de-a lungul a peste suta de ani

6.  Vezi supra, nota 2

7. GH. JURMA, Conspiraţia universală. Câte ceva despre francmasonerie şi despre zodia lumii de azi, Reşiţa, Editura Timpul, 1994, p. 66

         8. E. M. DOBRESCU, Dicţionarul iluştrilor francmasoni, Bucureşti, Editura Nemira, 1996, p. 79-80

9. I. BOTA, Case şi amintiri la Oraviţa, în „Timpul”, vineri 6 decembrie 1996, p. 4

10. GH. JURMA, op. cit., loc. cit.

11. H. NESTORESCU-BĂLCEŞTI, Ordinul Masonic Român. Mai puţină legendă şi mai mult adevăr, cu un cuvânt înainte de Mihail Sadoveanu, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S. R. L., 1993, p. 45

vineri, 20 ianuarie 2012

Mircea Rusnac – O familie-simbol a vechii Reşiţe: Scheuchenstein



Palatul Scheuchenstein la începutul secolului al XX-lea. Fotografie de la Anton Schulz

Perioada de glorie a Reşiţei (1771-1948) se confundă în bună măsură cu existenţa în localitate a unei familii cu totul deosebite, care poseda una dintre cele mai importante clădiri ale timpului. Este vorba de familia şi de palatul Scheuchenstein. Destinul acestei familii este foarte asemănător cu cel al oraşului, cunoscând momente de mare succes în acelaşi timp şi fiind apoi ruinate în aceleaşi condiţii. Se poate considera pe bună dreptate că familia Scheuchenstein şi palatul pe care izbutise să îl construiască au reprezentat un adevărat simbol al Reşiţei acelor vremuri.

În dificila muncă de documentare privind trecutul acestei familii emblematice am avut şansa de a beneficia, pe lângă puţinele surse publicate care o menţionează, de informaţiile şi documentele puse la dispoziţie de Richard Scheuchenstein, fiul ultimului proprietar al palatului, căruia îi mulţumim în mod deosebit şi pe această cale. Pe baza lor ne vom putea face o idee mult mai clară asupra trecutului Reşiţei din perioada când numele său era cunoscut într-o mare parte a Europei.



Ruinele cetăţii Scheuchenstein

Numele Scheuchenstein, care de-a lungul timpului a suferit mai multe modificări (maghiarizare, românizare), este amintit încă în secolul al XII-lea în Falkensteinerkodex, purtând şi particula “von”, atribuită nobililor. În perioada modernă însă familia a renunţat la această particulă. Ruina cetăţii lor de provenienţă se află în Austria, lângă Wiener Neustadt, în comuna Miesenbach. Această comună fusese colonizată cu meseriaşi provenind din localitatea bavareză Miesbach. Cetatea şi micul sat din apropierea ei poartă chiar numele Scheuchenstein. Însă mărturiile despre existenţa acestei familii s-au încheiat în jurul anului 1520. După două secole şi jumătate, descendenţii cu acelaşi nume se vor regăsi pe teritoriul Banatului.



Planul cetăţii Scheuchenstein

Furnalele reşiţene au fost aprinse la 3 iulie 1771. În acea zi a fost întocmit şi un document istoric, procesul-verbal de punere în funcţiune, care specifica următoarele: “Prin prezenta suntem în situaţia de a anunţa cu deplină bucurie şi supuşenie cum că în prezenţa domnilor asesori ai Direcţiei, von Müller şi Redange, ambele cuptoare înalte de la Reşiţa au fost pornite la 3 iulie, dându-li-se la sfinţire numele de Franciscus şi Josephus. Sub oblăduirea lui Dumnezeu, acestea funcţionează constant atât de bine, cum doar ţi-o poţi dori şi, în ciuda multelor şi marilor ape care se constată aici, nu s-a întâmplat şi nu se observă nici urmă de avariere.” (http://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-nasterea-unui-centru-industrial/) El era redactat de funcţionarul administrativ Engelbert Scheuchenstein şi de controlorul Lammer. Iată deci că din prima zi de existenţă a uzinei şi a noii localităţi Reşiţa Montană, numele Scheuchenstein era deja prezent, şi încă într-o poziţie importantă în ierarhia societăţii.

Trebuie să precizăm însă că acest nume încă nu era consemnat în forma sa corectă, chiar documentele germane prezentându-l în diverse variante. Legat de anul 1771, el apărea drept Schenckenstein la Victor Brătfălean (25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 20 – lucrare scrisă în 1929) sau Scheuchenstuel la Gheorghe Cimponeriu (Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., an I, nr. 2, decembrie 1930, p. 68). Josef Windhager amintea numele Seichenstein printre cele mai vechi familii ale Reşiţei, existente înainte de anul 1848, când au fost incendiate registrele bisericii catolice. (Gründung und Gestaltung Reschitza’s, Reşiţa, 1940, p. 69). Şi în vorbirea curentă a germanilor reşiţeni se va generaliza varianta Seichenstein.



Carnetul “de provenienţă curată” al lui Franz Scheuchenstein (1943)

Conform unui carnet “de provenienţă curată” al lui Franz Scheuchenstein întocmit în perioada nazistă (1943), arborele său genealogic începea în Banat cu Franciscus Seigenstein, născut la 27 martie 1832 la Bocşa şi decedat la 2 iulie 1885 la Reşiţa (alţi strămoşi proveneau din Dognecea). Fiul său, Franz Josephus Scheuchenstein (în sfârşit apărea varianta corectă!), s-a născut la 25 iunie 1852 la Reşiţa, unde a şi murit, la 19 aprilie 1898. Ei erau oameni oarecum obişnuiţi, muncitor în uzină, respectiv măcelar. Cel care a readus familia la gloria de odinioară a fost însă comerciantul Rudolf Scheuchenstein, născut la 4 iulie 1878 la Reşiţa şi decedat în aceeaşi localitate la 29 decembrie 1937. Din căsătoria acestuia cu Anna Henisz au rezultat doi băieţi majori (Anton, născut în 1909, şi Franz, în anul următor), pe lângă numeroşi copii morţi la vârste fragede.

Pe cripta familiei aflată la Cimitirul nr. 3 din Reşiţa sunt menţionaţi copiii Feri (1900-1905) şi Rudi (1907-1908), pe care Richard Scheuchenstein îi crede posibili fraţi ai tatălui său Anton, morţi din cauza unor boli incurabile pe atunci. În acea perioadă mortalitatea infantilă era încă deosebit de mare, ea lovind din plin chiar şi familii bine situate ca aceasta. Este şi cazul surorii gemene a lui Anton Scheuchenstein, Janka (1909-1910), răpusă de difterie, boală care l-a afectat grav şi pe el, însă a supravieţuit. În sfârşit, în criptă se mai află şi un al patrulea copil, Rudi, care a trăit între 1912-1917.



Palatul Scheuchenstein în 1931. Fotografie de la Anton Schulz

În lucrarea sa Hoinărind prin Reşiţa pierdută (p. 6), Dan D. Farcaş menţiona casa Scheuchenstein, „construită în jurul anului 1900”, fiind dotată „cu belşug de ornamente, având magazine cu vitrine mari la parter şi altele în curte.” (http://istoriabanatului.wordpress.com/2009/09/23/trecutul-resitei-pe-internet/). După cum ne-a confirmat Richard Scheuchenstein, Rudolf a construit palatul familial în preajma anului 1900, în apropierea viitoarei Cantine C.S.R., însă adăugirile şi finisările au durat până în 1912. Josef Windhager (op. cit., p. 45) scria că el a fost ridicat în 1909. La parter se aflau diferite magazine de jur împrejur, iar pe colţ era o farmacie. În curtea interioară şi în subsol se aflau fabrica de gheaţă, de sifon, de băuturi răcoritoare, de lichioruri şi spirtoase. De acolo se aprovizionau atât Reşiţa, cât şi împrejurimile, afacerea fiind una foarte profitabilă. Sticlele de sifon aveau cap şi mâner de aluminiu, iar pe corpul sticlei era inscripţionat numele Scheuchenstein.



Anton Scheuchenstein la vânătoare

Adalbert Przibram amintea faptul că în anii 1920-1930 fiii doamnei Scheuchenstein erau pasionaţi vânători şi împodobiseră întreaga casă cu numeroase trofee. O cameră avea pe pereţi sute de coarne de cerb şi capete de mistreţ. Doamna Scheuchenstein ştia să gătească foarte bine iepuri, căprioare şi cerbi. (Biblioteca Britanică din Timişoara şi viaţa mea, 2003, p. 22; http://istoriabanatului.wordpress.com/2011/01/18/mircea-rusnac-resita-anilor-1918-1934-in-amintirile-unui-fiu-de-al-sau/). După cum spune fiul său, Anton Scheuchenstein a moştenit pasiunea pentru vânătoare de la tatăl lui, Rudolf.

Anton Scheuchenstein a urmat cursuri universitare de inginerie şi arhitectură la München, absolvindu-le în 1933. A practicat din 1925 sporturi precum atletismul, handbalul şi înotul. A fost şi premiat la concursuri de înot desfăşurate la München şi Buziaş, iar în 1932 a îmbunătăţit de două ori recordul naţional al României la acest sport, la stilul 100 m liber. (Franz König, Cronica înotului sportiv reşiţean 1924-2004, vol. II, Reşiţa, 2004, p. 361). El se ocupa de firma părintească, fiind de asemenea, pe lângă vânător şi sportiv, pictor şi pianist de concert. Era un pacifist convins (nu făcuse nici armata) şi nu se interesa de politică în niciun fel.



Anton Scheuchenstein

Profesoara sa de pian, Frieda Engleitner, îi era în acelaşi timp şi verişoară din partea bunicii. Ea a trăit întotdeauna în Reşiţa, lângă Şcoala de beton. Era probabil soră cu tânărul Rudi Engleitner (1910-1925), aflat şi el în cripta familiei Scheuchenstein. Acesta fusese actor şi corist, fiind accidentat mortal în timpul unei călătorii către Anina, când camionul coriştilor reşiţeni s-a răsturnat într-o prăpastie la Celnic. (http://istoriabanatului.wordpress.com/2010/01/29/mircea-rusnac-perioada-de-glorie-a-muzicii-resitene/) Faptul de a-l regăsi în această criptă după ce am scris despre tragicul eveniment a constituit o veritabilă surpriză.

Fratele lui Anton, Franz (Feri) Scheuchenstein, cu studii superioare la Viena, s-a căsătorit cu Gertrude Edith Dammberger, originară din acel oraş. Au avut doi copii: Elfriede (Elfi), care a făcut şi ea înot de performanţă, şi Rudolf (Rolfi), care a lucrat ca şofer la C.S.R. Elfriede, căsătorită Lung, trăieşte acum în Traunreut (Bavaria). Spre deosebire de fratele său, Franz a fost atras înainte de război de ideologia nazistă, deţinând, după cum am menţionat, şi un carnet “de provenienţă curată”, care purta semnătura lui Hitler. În perioada celui de-al doilea război mondial, el a fost pentru scurt timp şeful judeţean al Grupului Etnic German, funcţie în care a fost precedat de funcţionarul Fritz Svoboda şi urmat de ţesătorul Fritz Cloos. (Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 112.) La întoarcerea armelor, în 1944, el a reuşit să fugă în Austria şi apoi să locuiască în zona americană de ocupaţie din această ţară. Acolo s-a recăsătorit şi a lucrat ca şef al departamentului de vânzări-cumpărări al unei firme importante. A murit la Linz.

Familia sa însă a mai rămas mult timp în România, fiind persecutată de comunişti atât din cauza orientării naziste a lui Franz, cât şi pentru statutul social pe care îl deţinuse. Anton a fost arestat de mai multe ori pentru a spune unde era fratele său. În 1948, firma şi locuinţa familiei Scheuchenstein au fost naţionalizate, iar Anton a fost ridicat cu ceea ce avea pe el, noaptea la ora 2, cu pistolul la cap. A fost întemniţat până în 1952. În această perioadă, cel mai greu i-a fost la puşcăria de la Târgu Jiu, însă a trecut şi prin altele. După naţionalizare au fost furate toate bunurile familiei, iar utilajele firmei Scheuchenstein au fost împrăştiate pretutindeni. Apoi casa a fost folosită ca aprozar şi alte magazine, producţia nemaifiind posibilă. În anii 1950 ea era “împodobită” cu un imens panou conţinând caricatura lui Tito cu barda plină de sânge.



Planul palatului, desenat din memorie de Anton Scheuchenstein

Eliberat din puşcărie, Anton Scheuchenstein a găsit pentru început refugiu la Măureni, unde a cunoscut-o pe Helene Kohlbach, cu care se va căsători. În 1953 le-a fost impus domiciliu obligatoriu la Hunedoara, unde s-a născut, în anul următor, fiul Richard. În 1974 ei au reuşit să plece în Germania, fiind urmaţi ulterior de verişorii din Reşiţa, Rolfi şi Elfi, şi de mama lor, Gertrude Scheuchenstein. Richard Scheuchenstein a revenit în România în 2006 ca administrator al unei firme germane. El a reuşit să obţină din partea primarului Reşiţei, Mihai Stepanescu, acordarea, la 21 iulie 2009, a titlului de cetăţean de onoare al oraşului (post mortem) pentru Anton Scheuchenstein. Cu ocazia ceremoniei oficiale, a avut marea surpriză de a recunoaşte o parte din mobilierul familial la Casa Municipală din Reşiţa. A făcut un demers în justiţie pentru recuperarea acestuia, acţiunea fiind în curs.



Mobilier aflat la Casa Municipală din Reşiţa

Palatul Scheuchenstein a fost dinamitat şi demolat în anul 1977. Acum în zona Reşiţei în care el a existat se mai află un platan bătrân care odinioară era în curtea clădirii, constituind mândria lui Rudolf Scheuchenstein. Acesta se află tot în cripta familiei, însă probabil în cavoul din mijloc, a cărui inscripţie a fost deteriorată. De altefel, cripta a fost şi spartă de căutătorii de valori, Richard Scheuchenstein descoperind un craniu în copacul din spatele acesteia. O ramură a familiei a mai locuit în Câlnic, din aceasta provenind un cunoscut motociclist reşiţean din anii 1960-1970, campion naţional împreună cu Werner Hirschvogel.



Mobilier aflat la Casa Municipală din Reşiţa. Cu cele două excepţii menţionate, fotografiile provin de la Richard Scheuchenstein

Aceasta este cronica pe scurt a unei mari familii reşiţene de altădată, însă care a fost şi ea victima timpurilor în care a trăit. Familia Scheuchenstein a rămas pentru totdeauna în istoria oraşului şi trecutul său, deşi ţinut cu străşnicie secret chiar şi propriilor descendenţi, se cuvine a fi scos la lumină. Soarta ei a fost prea legată şi prea asemănătoare cu soarta însăşi a Reşiţei pentru a nu face toate eforturile să le descriem aşa cum au fost.

Articol preluat : www.istoriabanatului.wordpress.com

http://istoriabanatului.wordpress.com/2012/01/20/mircea-rusnac-o-familie-simbol-a-vechii-resite-scheuchenstein/

 

joi, 12 ianuarie 2012

Cupa Păcii şi Prieteniei 13-14 sept. 1986 (II)

Doresc să continui cu încă un set de poze articolul Cupa Păcii şi Prieteniei 13-14 sept. 1986.

Toate pozele aparţin colecţiei personale a domnului NvR.  El este totodată şi cel care a realizat pozele cu aparatul de producţie chinezescă cu bliţ rabatabil. Îmi pare rău, dar nu îmi mai amintesc marca.



Totuşi, cred că aceste poze nu sunt de la Cupa din 1986, pentru că atunci circuitul era prin Moroasa. Doar o porţiune foarte mică era pe A. L. Cuza (fostul 23 Ausgust). Din poze reiese că circuitul era doar prin Luncă şi prin Moroasa.

Putem afla anul, dacă cineva îşi aminteşte când au fost construite blocurile unde acum se află magazinul de piese auto, Anghelina, lângă CMJ (Comisariatul Militar Judetean)















Aştept cometariile d-voastră pentru a întregi acest articol.

Multumesc!

Adrian D.
 
Countomat website statistics and webcounter (Statistik and Logfileanalyse, Statystyk, Statistici, Statistique)