duminică, 31 ianuarie 2010

Litografie – Eisenbetonbauschule

„Scoala de Beton”, numită asa datorită noutăţii metodei în vremea când s-a ridicat.

La nr. 72 pe strada Piaţa Republicii între Muncitoresc şi Stavila, la intersectia cu strada Parcului, se află Şcoala de beton („Eisenbetonbauschule”), înfiinţată în 1907 şi funcţională şi azi, acesta fiind unul dintre rarele monumente ale Reşiţei care au avut parte de o restaurare semnificativă.

Vechiul ştrand din Lend

 Înaintea ieşirii din oraş spre barajul Secul în cartierul Lend, pe partea stângă, se află, acum în părăsire, vechiul ştrand al Reşiţei. El a fost amenajat în 1929 de către membrii Asociaţiei turistice reşiţene („Prietenii naturii”), prin muncă voluntară, în pitoreasca şi împădurita vale a Bârzavei. A fost timp de multe decenii un centru de recreere de primă importanţă pentru reşiţeni. Printre conducătorii respectivei asociaţii şi deci cei mai activi participanţi la amenajarea acestui ştrand s-au numărat atunci Adalbert Rotter, Stefan Haudek, Julius Scheda, Anton Strobl şi fraţii Otto şi Stefan Ringeisen.

Fragment din "Hoinărind prin Resiţa pierdută" - Dan D. Farcas, despre strandul vechi din Lend:
Celălalt loc de scaldă era Strandul Turistic, încă la vreun kilometru si ceva mai sus de strandul UDR,
pe aceeasi vale. Numele i s-a dat tocmai datorită micii drumeţii pe care o presupunea venirea aici. Câţiva ani s-a încercat schimbarea numelui său, conform unei tendinţe generale de rusificare, în „Strandul Puskin”. Acest nume nu l-a folosit însă nimeni, în afara oficialităţilor. Nu mai stiu cum arată locul astăzi, dar pe atunci un mic baraj oprea apele Bârzavei dând nastere unui lac, lung de cel mult o sută de metri, cu o insuliţă pe mijloc, cu câteva aparate de gimnastică pe plaja cu nisip, cu bărci si cabine pentru schimbarea vesmintelor. Apa nu era foarte adâncă decât imediat lângă stăvilar, unde a si fost instalată o trambulină pentru sărituri. Între intrare si baraj, una sau două clădiri, având suprastructura din lemn, cu multe geamuri, serveau de refugiu în caz de ploaie. Tot acolo se consumau cantităţi masive de bere rece si rehidratantă, servită – ca peste tot pe atunci – direct din butoi, în căni din sticlă groasă, numite “halbă” (1/2 l) sau “ţap” (1/3 l).

marți, 26 ianuarie 2010

Necunoscuţii de lângă noi – Banatul de munte



Înregistrare Tvr3

miercuri, 20 ianuarie 2010

“Necunoscuţii de lângă noi”, TVR 3

Joi în data de 21.01.2010 pe TVR 3 la ora 16.30 şi sâmbată în data de 23.01.2010 pe TVR Timişoara la ora 19.00 vă invit să vizionaţi emisiunea "Necunoscuţii de lângă noi" unde voi prezenta trei monumente din Reşiţa cât şi acest blogul.
Vă rog sa ţineţi cont de faptul că am avut ceva emoţii la filmare :)
Vizionare plăcută şi astept impresiile voastre.
Vă mulţumesc.

duminică, 17 ianuarie 2010

Vederi generale ale Reşiţei şi uzinei


1911


1922


1927



Anul realizării acestei vederi nu îl cunosc, dar ea ilustrează Reşiţa Română. În partea stângă se poate observa turnul bisericii Petru Iacob din centru. Actualmente această biserică se află înconjurată de blocuri. Puţin mai în spate se văd Casa de Cultură şi biserica ortodoxă. În locul caselor care apar în prim planul acestei fotografii, se află astăzi centrul civic şi Sala Polivalentă.

Poze din arhiva domnului A. Kremer

Reşiţa de altă dată....în culori



Poze din arhiva domnului A. Kremer

vineri, 8 ianuarie 2010

Tragedia Banatului… de Dan-Adrian Caramidariu

În 1914, când a început primul război mondial, regiunea istorică denumită Banat, parte a Austro-Ungariei, era o regiune bogată şi prosperă. O regiune aşezată, cu oameni de diferite naţionalităţi, din care patru se aflau aproape în echilibru, Şi anume germanii, maghiarii, românii şi sârbii, iar altele mai mici (bulgarii, croaţii, cehii, evreii, ţiganii, slovacii) contribuiau din plin la imaginea unui melting pot unic în această zonă a Europei.


În 1914, Banatul era una din cele mai bogate regiuni ale unui stat central-european, animat de valori moderne, în pas cu epoca respectivă, era o regiune în care cultura şi civilizaţia de tip apusean erau bine fundamentate, clasa politică şi elitele economice erau responsabile şi, mai ales, patrioate.

Timişoara era, conform unor statistici austro-ungare al doilea oraş ca potenţial economic din Ungaria, după Budapesta, se apropia de 100.000 de locuitori, avea o viaţă economică exemplară, cunoscând, cel puţin în perioada anilor 1875 – 1910, un avânt economic neîntâlnit. Îi lipsea doar o universitate. Primarul, la 1914, era german (Karl Telbisz), directorul administraţiei generale a oraşului român (Stan Vidrighin), iar limbile comune erau germana şi maghiara. Primăria îl trimitea pe inginerul Vidrighin în mari oraşe ale Occidentului pentru a studia acolo problema canalizării şi a alimentării cu apă, care până în zorii primului război avea să fie rezolvată şi la Timişoara, aplicându-se un model exemplar pentru acea epocă. În acelaşi timp, administraţia oraşului întocmea planuri de dezvoltare urbanistică pe baza sfaturilor unor consultanţi din Hamburg, Londra şi Dresda, pe care, până la 1918, a reuşit să le şi aplice parţial. Tot atunci, se construiau şcoli, publice şi private, se deschideau biblioteci, muzee, societăţi culturale şi filantropice, iar întreaga viaţă socială era cea mai bogată din această regiune, fiind pe locul trei în Ungaria, după Budapesta şi Bratislava.

Fabricile timişorene de atunci erau printre primele ale Austro-Ungariei, dezvoltarea sectorului industrial, în special a industriei alimentare, a pielăriei, tăbăcăriei, a industriei textile şi a altor ramuri industriale era în deplină concordanţă cu dezvoltarea economică a Europei Centrale, Timişoara nefiind cu nimic mai prejos, atunci, faţă de marile centre industriale ale Austro-Ungariei din Boemia şi Austria. Bazată pe extraordinara producţie agricolă a regiunii, economia Timişoarei era într-un avânt fără exemplu. Comerţul, asigurările, băncile, instituţiile de credit şi de economii, toate erau într-o înflorire fără precedent.

Regiunea, atât zona de şes, agricolă, cât şi cea de munte, bazată pe industria metalurgică (Reşiţa, Anina, Bocşa etc) cunoştea, şi ea, o dezvoltare foarte puternică, uzinele reşiţene, minele de la Anina şi alte industrii fiind, fără doar şi poate, exemple de bună administrare şi organizare economică.

Asta a fost atunci.

Acum, la 90 de ani de când Austro-Ungaria a dispărut, la 62 de ani de la instaurarea comunismului şi la 20 de ani de la dispariţia lui, Banatul nu mai există. Tot ce a reprezentat Banatul ca model de dezvoltare economică, de organizare socială şi interetnică, modelul cultural şi uman pe care bănăţenii au reuşit, graţie forţelor catalizatoare austro-ungare, să-l dezvolte şi să-l aplice, e mort şi îngropat de mult.

Economic, reprezentăm prea puţin. Agricultura e la pământ. În Banat, cu mici excepţii, industria agro-alimentară a dispărut. Industria metalurgică a Banatului de munte e o ruină. În fabricile multinaţionalelor, atâtea câte sunt, se produce mult pe bani puţini. În centrele de dezvoltare tehnologică şi informatică a aceloraşi multinaţionale se produce câte ceva, dar tot pe bani puţini. Infrastructura e cea mai deficitară din toată România. Construcţia unei şosele de centură lungi de aproape 12 km a durat 8 ani, modernizarea unui drum de 60 de km tot atât.

Faptul că judeţul Timiş se menţine, încă, pe primele locuri ale venitului pe cap de locuitor din România ne încălzeşte prea puţin, pentru că termenul de comparaţie n-ar trebui să fie judeţele din Moldova, ci judeţele maghiare vecine, care, deşi mult mai slabe structural, sunt cu mult înaintea noastră, ca productivitate cel puţin.

Poporul român, care a preluat victorios puterea în 1920, a avut grijă ca în 90 de ani să distrugă tot. Din melting pot-ul bănăţean a rămas amintirea. Minorităţile care mai există, cu excepţia ţiganilor, nu sunt nimic altceva decât nişte asociaţii de bătrânei, pe care majoritatea românească îi scoate în fereastră pentru a se lăuda cu multiculturalismul bănăţean. În 15-20 de ani le va scoate, poate, mumiile la geam, sau păpuşile îmbrăcate în costume populare din muzee. Şvabii au dispărut, ungurii s-au împuţinat, sârbii aşijderea, evreii nu mai sunt. Atmosfera bănăţeană e doar o amintire, e un miros de altă epocă, un parfum desuet.

Politicieni bănăţeni nu există. Istoria locului nu o cunoaşte niciunul. Pentru Banat, ca regiune, n-a făcut niciunul nimic şi nu va face niciodată nimic. Aproape niciunul nu s-a născut în Banat, nu îl cunosc, nu îl simt, nu îl înţeleg.

Nu mai există nici bănăţeni veritabili. Cei care sunt, sunt o minoritate. Dominată de olteni, de moldoveni, de bihoreni, de maramureşeni, de toate viniturile. Pe care nu le condamn a priori. Înţeleg că au venit aici, pentru că aici a fost, sau cel puţin aşa s-a spus, întotdeauna mai bine. Dar înţeleg că pentru regiunea aceasta nu au niciun sentiment, îi înţeleg că nu se pot identifica, nici cu Domul din Piaţa Unirii, nici cu palatele de pe Corso, nici cu casele şvăbeşti de la Biled sau Sânnicolau Mare, nici cu Semenicul, nici cu Timişul, cu nimic din ce este aici sau din ce a fost aici. Timişoara este un oraş ocupat de români olteni, moldoveni şi de alte origini, în care bănăşenii sunt o minoritate tot mai mică.

În anii 60, când o facultate, cred că de agronomie, a fost mutată de la Craiova la Timişoara, cu tot cu studenţi, aceştia se adunau duminică pe Corso, îşi sprijineau un picior de zidurile palatelor şi scuipau seminţe în stradă.

În anii 80, când şvabii au plecat, de fericiţi ce erau sub domnia românească, moldovenii care le-au ocupat casele au pus parchetul pe foc, pentru că le era frig şi pentru că, oricum, parchet nu văzuseră niciodată în viaţa lor.

O spun cu toată durerea: Banatul nu mai există. Ultimul semn, poate cel mai puternic, tocmai pentru că era ultimul, a fost cel din decembrie 1989. După care Banatul a murit, s-a predat pentru totdeauna. Iar cei care l-au îngropat, încearcă, de 20 de ani şi mai bine, să-i fure identitatea şi obiceiurile, dar au memoria scurtă, sunt iresponsabili, inconştienţi, incompetenţi, hoţi şi mincinoşi până în măduva oaselor, în concordanţă cu clasa politică bizantino-fanariotă care, deja, îşi împarte funcţiile în regimul dictatorial băsescian, tocmai instaurat.

Din placa turnantă a unui stat mare, puternic şi bogat, Banatul a ajuns periferia jegoasă a unei ţări în care, de cel puţin 20 de ani, bunul simţ, raţiunea şi normalitatea umblă în zdrenţe şi se pitesc pe la colţuri. Inclusiv votul masiv pro-Băsescu din judeţul Timiş dovedeşte asta.

O spun clar şi răspicat, aşteptând să fiu contrazis de toţi aşa-zişii bănăţeni sau timişoreni:

Un bănăţean adevărat stă strâmb şi judecă drept, un bănăţean adevărat nu se lasă dus cu zăhărelul securistic ambalat în celofan de dreapta, un bănăţean adevărat înţelege că munca, construcţia, lucrul bine şi temeinic făcut, liniştea şi tihna unei vieţi aşezate, sunt întotdeauna de preferat scandalului, minciunii, grobianismului şi mârlâniei ridicate la rang de model, fie el şi prezidenţial.

Banatul e o amintire…

Text preluat  http://blogdebanatean.wordpress.com/

joi, 7 ianuarie 2010

Vechile furnalele ale Reşiţei



Vedere din Reşiţa, Furnalele înalte
  în planul doi, în stânga se observă biserica romano-catolică Maria Zapezii



Furnalele în 1904
în planul doi, în stânga se observă biserica romano-catolică Maria Zapezii



Furnalele în 1908



Furnalele înalte cu grupul de cowpere (preîncălzitoare de aer) şi terasele pentru cox, minereuri şi calcar



Furnal înalt, vedere de la baza (1928)




Furnalul înalt, vedere de la baza (1928)




Curentul de aer preîncălzit pentru furnal a fost dat de un turborefulator cu capacitatea de 1000 mc pe minunt la o presiune de 1,8 atmosfere , pus in miscare de un motor de 2300 Cp

Poze din arhiva domnului A. Kremer

marți, 5 ianuarie 2010

Cinematograful „Casa Muncitorească"



În 1934, a fost în sfârşit inaugurată „Casa Muncitorească” din Reşiţa, construită exclusiv prin contribuţia financiară a muncitorilor de la U.D.R. Ea era utilizată de sindicatele metalurgiştilor şi ale constructorilor, de Partidul Social-Democrat şi de muncitorii sportivi de la U.D.R. În 1936 a fost inaugurată şi marea sală a „Casei Muncitoreşti”, care avea 888 de locuri (simbolizând cele 8 ore de muncă, 8 de odihnă şi 8 de recreere), construită după planurile arhitectului şef al Budapestei, Max Müller, reşiţean de origine. În anii 1941 şi 1942, în această sală avea să concerteze de două ori, cu mare succes, orchestra de cameră a Filarmonicii din Berlin, sub conducerea lui Hans von Benda. evenită un adevărat simbol al Reşiţei, clădirea „Casei Muncitoreşti”, transformată în cinematograf în perioada comunistă, a fost complet abandonată după 1990, fiind distrusă integral de un incendiu în noaptea de 14-15 august 2002.

Mă pot mândri cu faptul că am vizionat filmul Tarzan cu Johnny Weissmüller în acest cinematograf. Sala era deja intr-o stare avansată de degradare. Printre altele, îmi aduc aminte de scaunele din lemn, care, în momentul în care te ridicai, se închideau cu un sunet puternic.

Muntele Semenic – 31.12.2009





  Muntele Semenic, cândva Perla Banatului de Munte, acum o staţiune muribundă...
S-au tot făcut proiecte de reabilitare, dar doar pe hârtie. Un lucru este sigur, STAŢIUNEA E PE MOARTE!!!
Şi o data cu moartea ei, va muri şi turismul de iarnă din Banatul de Munte.
Primordial unei dezvoltări turistice de succes sunt căile de acces (infrastructura), după care calitatea serviciilor oferite de către hotelierii din zonă. Dacă aceste doua puncte s-ar rezolva am avea şi turişti.
Cândva a existat un telescaun din Văliug pana pe Semenic.
  Din toamna trecuta s-au început lucrările la drumul Slatina Timis - Brebu Nou, cât şi la reabilitarea drumului Brebu Nou - Văliug - Reşiţa. Asteptăm rezultate, nu vorbe, nu planuri...
 
Countomat website statistics and webcounter (Statistik and Logfileanalyse, Statystyk, Statistici, Statistique)