În 1914, când a început primul război mondial, regiunea istorică denumită Banat, parte a Austro-Ungariei, era o regiune bogată şi prosperă. O regiune aşezată, cu oameni de diferite naţionalităţi, din care patru se aflau aproape în echilibru, Şi anume germanii, maghiarii, românii şi sârbii, iar altele mai mici (bulgarii, croaţii, cehii, evreii, ţiganii, slovacii) contribuiau din plin la imaginea unui
melting pot unic în această zonă a Europei.
În 1914, Banatul era una din cele mai bogate regiuni ale unui stat central-european, animat de valori moderne, în pas cu epoca respectivă, era o regiune în care cultura şi civilizaţia de tip apusean erau bine fundamentate, clasa politică şi elitele economice erau responsabile şi, mai ales, patrioate.
Timişoara era, conform unor statistici austro-ungare al doilea oraş ca potenţial economic din Ungaria, după Budapesta, se apropia de 100.000 de locuitori, avea o viaţă economică exemplară, cunoscând, cel puţin în perioada anilor 1875 – 1910, un avânt economic neîntâlnit. Îi lipsea doar o universitate. Primarul, la 1914, era german (Karl Telbisz), directorul administraţiei generale a oraşului român (Stan Vidrighin), iar limbile comune erau germana şi maghiara. Primăria îl trimitea pe inginerul Vidrighin în mari oraşe ale Occidentului pentru a studia acolo problema canalizării şi a alimentării cu apă, care până în zorii primului război avea să fie rezolvată şi la Timişoara, aplicându-se un model exemplar pentru acea epocă. În acelaşi timp, administraţia oraşului întocmea planuri de dezvoltare urbanistică pe baza sfaturilor unor consultanţi din Hamburg, Londra şi Dresda, pe care, până la 1918, a reuşit să le şi aplice parţial. Tot atunci, se construiau şcoli, publice şi private, se deschideau biblioteci, muzee, societăţi culturale şi filantropice, iar întreaga viaţă socială era cea mai bogată din această regiune, fiind pe locul trei în Ungaria, după Budapesta şi Bratislava.
Fabricile timişorene de atunci erau printre primele ale Austro-Ungariei, dezvoltarea sectorului industrial, în special a industriei alimentare, a pielăriei, tăbăcăriei, a industriei textile şi a altor ramuri industriale era în deplină concordanţă cu dezvoltarea economică a Europei Centrale, Timişoara nefiind cu nimic mai prejos, atunci, faţă de marile centre industriale ale Austro-Ungariei din Boemia şi Austria. Bazată pe extraordinara producţie agricolă a regiunii, economia Timişoarei era într-un avânt fără exemplu. Comerţul, asigurările, băncile, instituţiile de credit şi de economii, toate erau într-o înflorire fără precedent.
Regiunea, atât zona de şes, agricolă, cât şi cea de munte, bazată pe industria metalurgică (Reşiţa, Anina, Bocşa etc) cunoştea, şi ea, o dezvoltare foarte puternică, uzinele reşiţene, minele de la Anina şi alte industrii fiind, fără doar şi poate, exemple de bună administrare şi organizare economică.
Asta a fost atunci.
Acum, la 90 de ani de când Austro-Ungaria a dispărut, la 62 de ani de la instaurarea comunismului şi la 20 de ani de la dispariţia lui, Banatul nu mai există. Tot ce a reprezentat Banatul ca model de dezvoltare economică, de organizare socială şi interetnică, modelul cultural şi uman pe care bănăţenii au reuşit, graţie forţelor catalizatoare austro-ungare, să-l dezvolte şi să-l aplice, e mort şi îngropat de mult.
Economic, reprezentăm prea puţin. Agricultura e la pământ. În Banat, cu mici excepţii, industria agro-alimentară a dispărut. Industria metalurgică a Banatului de munte e o ruină. În fabricile multinaţionalelor, atâtea câte sunt, se produce mult pe bani puţini. În centrele de dezvoltare tehnologică şi informatică a aceloraşi multinaţionale se produce câte ceva, dar tot pe bani puţini. Infrastructura e cea mai deficitară din toată România. Construcţia unei şosele de centură lungi de aproape 12 km a durat 8 ani, modernizarea unui drum de 60 de km tot atât.
Faptul că judeţul Timiş se menţine, încă, pe primele locuri ale venitului pe cap de locuitor din România ne încălzeşte prea puţin, pentru că termenul de comparaţie n-ar trebui să fie judeţele din Moldova, ci judeţele maghiare vecine, care, deşi mult mai slabe structural, sunt cu mult înaintea noastră, ca productivitate cel puţin.
Poporul român, care a preluat victorios puterea în 1920, a avut grijă ca în 90 de ani să distrugă tot. Din melting pot-ul bănăţean a rămas amintirea. Minorităţile care mai există, cu excepţia ţiganilor, nu sunt nimic altceva decât nişte asociaţii de bătrânei, pe care majoritatea românească îi scoate în fereastră pentru a se lăuda cu multiculturalismul bănăţean. În 15-20 de ani le va scoate, poate, mumiile la geam, sau păpuşile îmbrăcate în costume populare din muzee. Şvabii au dispărut, ungurii s-au împuţinat, sârbii aşijderea, evreii nu mai sunt. Atmosfera bănăţeană e doar o amintire, e un miros de altă epocă, un parfum desuet.
Politicieni bănăţeni nu există. Istoria locului nu o cunoaşte niciunul. Pentru Banat, ca regiune, n-a făcut niciunul nimic şi nu va face niciodată nimic. Aproape niciunul nu s-a născut în Banat, nu îl cunosc, nu îl simt, nu îl înţeleg.
Nu mai există nici bănăţeni veritabili. Cei care sunt, sunt o minoritate. Dominată de olteni, de moldoveni, de bihoreni, de maramureşeni, de toate
viniturile. Pe care nu le condamn a priori. Înţeleg că au venit aici, pentru că aici a fost, sau cel puţin aşa s-a spus, întotdeauna mai bine. Dar înţeleg că pentru regiunea aceasta nu au niciun sentiment, îi înţeleg că nu se pot identifica, nici cu Domul din Piaţa Unirii, nici cu palatele de pe Corso, nici cu casele şvăbeşti de la Biled sau Sânnicolau Mare, nici cu Semenicul, nici cu Timişul, cu nimic din ce este aici sau din ce a fost aici. Timişoara este un oraş ocupat de români olteni, moldoveni şi de alte origini, în care bănăşenii sunt o minoritate tot mai mică.
În anii 60, când o facultate, cred că de agronomie, a fost mutată de la Craiova la Timişoara, cu tot cu studenţi, aceştia se adunau duminică pe Corso, îşi sprijineau un picior de zidurile palatelor şi scuipau seminţe în stradă.
În anii 80, când şvabii au plecat, de fericiţi ce erau sub domnia românească, moldovenii care le-au ocupat casele au pus parchetul pe foc, pentru că le era frig şi pentru că, oricum, parchet nu văzuseră niciodată în viaţa lor.
O spun cu toată durerea: Banatul nu mai există. Ultimul semn, poate cel mai puternic, tocmai pentru că era ultimul, a fost cel din decembrie 1989. După care Banatul a murit, s-a predat pentru totdeauna. Iar cei care l-au îngropat, încearcă, de 20 de ani şi mai bine, să-i fure identitatea şi obiceiurile, dar au memoria scurtă, sunt iresponsabili, inconştienţi, incompetenţi, hoţi şi mincinoşi până în măduva oaselor, în concordanţă cu clasa politică bizantino-fanariotă care, deja, îşi împarte funcţiile în regimul dictatorial băsescian, tocmai instaurat.
Din placa turnantă a unui stat mare, puternic şi bogat, Banatul a ajuns periferia jegoasă a unei ţări în care, de cel puţin 20 de ani, bunul simţ, raţiunea şi normalitatea umblă în zdrenţe şi se pitesc pe la colţuri. Inclusiv votul masiv pro-Băsescu din judeţul Timiş dovedeşte asta.
O spun clar şi răspicat, aşteptând să fiu contrazis de toţi aşa-zişii bănăţeni sau timişoreni:
Un bănăţean adevărat stă strâmb şi judecă drept, un bănăţean adevărat nu se lasă dus cu zăhărelul securistic ambalat în celofan de dreapta, un bănăţean adevărat înţelege că munca, construcţia, lucrul bine şi temeinic făcut, liniştea şi tihna unei vieţi aşezate, sunt întotdeauna de preferat scandalului, minciunii, grobianismului şi mârlâniei ridicate la rang de model, fie el şi prezidenţial.
Banatul e o amintire…
Text preluat
http://blogdebanatean.wordpress.com/