marți, 24 noiembrie 2009

Instantanee din Banatul de munte - Hermann Heel, fotograful oficial al U.D.R.-ului



   Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa (U.D.R.), cea mai mare societate industrială din România în perioada interbelică, avea profesionişti în toate domeniile de activitate. Nu cel mai puţin important era cel al fotografiei şi al filmării, care în acea epocă se aflau în plin proces de afirmare.
     Fotograful oficial al Societăţii se numea Hermann Heel, cunoscut de toată lumea pe atunci ca „Heel Moni”. S-a născut în comuna Cornea şi a trăit între 1895 şi 1964. Tatăl său a murit devreme şi familia lui Heel a venit la Reşiţa. Aici a devenit încă din anii ‘20 fotograful uzinei, aşa cum a rămas până la sfârşitul vieţii. A avut şansa să cunoască perioada de maximă înflorire a Reşiţei, când numele acesteia era cunoscut şi recunoscut în ţară şi peste hotare. A străbătut şi primele decenii ale comunismului, când Reşiţa a început să decadă şi să îşi piardă tradiţia.

   Din păcate, nu toată opera lui Hermann Heel a ajuns până la noi. Mai există totuşi câteva mii de plăci fotografice în diverse locaţii, care pot reconstitui o istorie din ce în ce mai îndepărtată. Toate secţiile uzinale îşi găsesc, fireşte, reflectarea în fotografiile sale: furnalele, oţelăria, laminoarele, fabrica de locomotive, cea de poduri sau cea de motoare electrice. Într-o fotografie apare o cârmă de vapor, alături de care se află, satisfăcuţi, creatorii săi (circa 30). Erau oameni simpli şi oneşti, obişnuiţi cu munca grea din uzină. Feţele lor trădează multă osteneală, dar şi conştiinţa faptului că îşi cunoşteau meseria la perfecţie. La fel cei patru muncitori surprinşi în plină activitate la forja de bandaje. Anonimii oameni ai Reşiţei, care au susţinut timp de peste două secole dezvoltarea industrială a regiunii.
    În clişeul reprezentând ciocanul mare, cei cinci lucrători din jur par nişte pitici striviţi de fenomenul industrializării. Şi totuşi, ei sunt cei care conduc treburile acolo! La fel ca şi cei patru surprinşi în faţa imensei clădiri, cu patru niveluri, a aglomeratorului, sau cei risipiţi în enormitatea halelor uzinale. Totul e măreţ, dar în special modul în care ingeniozitatea umană reuşeşte să stăpânească şi chiar să determine fluxul industrial aflat în plin proces de desfăşurare.
    Pe lângă fotografie şi film, pe Heel Moni l-au mai pasionat literatura, filosofia sau muzica preclasică. În deprinderea artei fotografice a fost un autodidact. În anii ‘30 şi-a prezentat lucrările în diverse expoziţii colective, în ţară şi în Germania. L-a cunoscut pe marele fotograf german Hans Retzlaff şi a fost prieten şi cu alte personalităţi din epocă.
    Era o fire veselă şi mereu pus pe glume. Încă din tinereţe a luat parte la asociaţiile culturale şi turistice reşiţene conduse de preotul romano-catolic Paul Fulda, de profesorul de germană Alexander Tietz şi de profesorul de matematică Bruno Windhager:„ Prietenii naturii” („Naturfreunde”) şi apoi, din 1925, „Pasărea călătoare” („Wandervogel”). Acestea promovau în rândul tinerilor interesul pentru sport, mişcare şi drumeţie, efectuând frecvente excursii pe Semenic şi în împrejurimi. Ei au construit primul adăpost pe vârful Semenicului, iar Windhager, împreună cu birtaşul local Jakob Weinfurter, au pus bazele activităţii turistice la Gărâna. Tot ei au iniţiat sportul cu schiurile în Munţii Banatului.
    Ca animator al acestor activităţi, Heel Moni a lăsat splendide mărturii ale frumuseţii turismului dintotdeauna. Peisajele erau şi atunci, ca şi acum, mirifice. Iernile de pe Semenic furnizează imagini de basm. Excepţionale sunt instantaneele surprinzând viaţa pemilor din Gărâna sau Brebu Nou, obişnuiţi să îşi ducă traiul în cele mai vitrege condiţii climatice, dar mereu învingători în lupta cu greutăţile. Îi vedem atât la lucrul cu coasa, cu carul cu boi întorcându-se acasă, dar şi în straie de sărbătoare în faţa bisericii.
   După cum scria Georg Hromadka, un alt însufleţitor al societăţii reşiţene a acelui timp, lui Heel Moni i-a plăcut să îi fotografieze şi pe craşoveni, tot o grupă de populaţie specifică acestor locuri şi nu mai puţin fascinantă. A ajuns chiar şi pe litoralul Mării Negre, unde a fotografiat pescari în exerciţiul funcţiunii, şi în diverse alte locuri (cu precădere montane) din întreaga ţară.
    Folosind plăci fotografice şi filme Leica alb-negre, a preferat peisajele de iarnă, care puneau cel mai bine în relief imaginile respective. În cadrul acestui anotimp ne apar imagini memorabile ale omului adaptat condiţiilor vieţii: drumeţ, vânător sau ţăran de la munte. Nu de puţine ori Heel imortalizează imaginea animalelor, în cadrul mediului lor ambiant.
    Cum aprecia Elke Sabiel, „Hermann Heel, chiar dacă n-a fost reşiţean prin naştere, a devenit una din figurile de legendă ale oraşului, un original care şi-a lăsat amprenta în sufletul şi mintea multora, formându-se în spiritul locului şi formând la rândul său pe alţii.” Ca membru al comunităţii germane, a fost şi el supus la numeroase privaţiuni după terminarea celui de-al doilea război mondial.
Datorită depăşirii limitei de vârstă, a evitat totuşi deportarea în Uniunea Sovietică. A continuat să îşi facă meseria, care după survenirea pensionării a devenit o mare pasiune. A decedat la 69 de ani, în urma unui infarct, lăsându-ne o impresionantă moştenire a timpului său.





















Articol: Fotograful oficial al U.D.R.-ului
Poze publicate în albumul:
Hermann Heel
1895-1964
Expoziţie foto retrospectivă
ADZ Bucureşti 1997

2 comentarii :

Trimiteți un comentariu

 
Countomat website statistics and webcounter (Statistik and Logfileanalyse, Statystyk, Statistici, Statistique)