miercuri, 14 aprilie 2010

Banatul de munte – Reşiţa, de altădată

Articol de Gh. Popoviciu

  Primele amintiri despre Reşiţa le am de la vârsta de 5 ani respectiv 1957, când , însoţindu-l pe unchiul meu, învăţător, ce se muta de la Slatina Nera la Teregova. Într-o dimineaţă răcoroasă am străbătut oraşul cu un camion Molotov. La o barieră, reţin că am stat foarte mult, situaţie ce mie îmi plăcea, întrucât nu mă săturam să privesc locomotivele cu abur şi să inspir fumul de cărbune amestecat cu abur specific acestor „maşinării”.
     Mai târziu am localizat că era vorba de trecerea la nivel cu cale ferată a drumului ce ducea spre Caransebeş, desfiinţată prin construirea podului din Govândari.
     Ajungând elev la şcoala generală din Pătaş, jud Caraş-Severin, colegii mai mari, după absolvirea a 8 clase mergeau la şcoala profesională din Reşiţa, iar când veneau în prima vacanţă, purtau o uniformă de culoare închisă cu căciulă, manta şi centură … ceea ce încânta mica noastră aşezare şi era apreciată ca o mare realizare.
     De la ei am aflat de Casa Muncitorească, magazinul Universal, de Pătru Iacob, de strung, forjă, laminator, de pedagog şi bilete de voie, de cantină de secţia X şi Y etc. La vremea aceea, Reşiţa, pentru noi copiii, din aceea mică localitate de la poalele Semenicului, însemna cea mai mare şi importantă „metropolă” din lume…
     Eu, între timp, m-a mutat la Caransebeş pentru a urma cursurile unui liceu, Reşiţa devenise astfel mult mai aproape şi deja intrase în cotidian şi implcit în viitoarele mele deplasări.
     Îmi amintesc că în primăvara anului 1967, împreună cu şcoala, am vizitat peştera Comarnic, iar la întoarcere am vizitat şi Grădina Zoologică, locaţie ce m-a impresionat deosebit, atât prin multitudinea de animale pe care am avut posibilitatea să le văd, cât şi prin curăţenia ce domnea acolo. Reţin ca am întâlnit pe alei mai mulţi îngrijitori în halat, care erau dotaţi cu un baston cu vârf ascuţit cu ajutorul căruia „înţepau” hârtiile sau alte resturi pe care le adunau în coşuri…ceea ce la Caransebeş nu exista.
     Îmi mai amintesc că la întoarcere, am oprit la o şcoală, care se afla în apropierea bisericii catolice, într-o mică piaţă, zonă cu multă verdeaţă…unde în anul 1971, ultimul an de liceu, am asistat cu clasa la aprinderea, de către N.Ceauşescu, a Flăcării ce comemora 200 de ani de foc nestins la Reşiţa. Tot atunci am vizitat uzina - secţia motoare diesel - şi Institutul de Subingineri, care era pregătit ca în toamna aceluiaşi an să-şi deschidă porţile.
     După aceste evenimente, sigur am mai fost în Reşiţa, însă nu m-a mai impresionat nimic în mod deosebit, poate centrul, care era permanent în schimbare.
     Viaţa a făcut, ca după terminarea studiilor, să fiu repartizat aici, unde m-am format din punct de vedere profesional, unde am cunoscut satisfacţiile profesiei, unde m-am căsătorit şi unde mi s-a născut fiica şi
tot aici am ieşit la pensie. Într-un cuvânt, un parcurs, care-mi permite să mă consider reşiţean.
     Cu toate acestea, poate şi datorită profesiei şi a vieţii cotidiene, nu am realizat că acest oraş este într-o continuă schimbare. Ceea ce reţin şi chiar simţeam o anumită satisfacţie, era modul vizibil în care se dezvolta Govândariul.
     Am avut norocul să citesc cartea „Hoinărind prin Reşiţa pierdută” scrisă cu mult suflet de domnul Dan Farcaş, reşiţean şi el de altfel, carte ce m-a făcut să conştientizez marea metamorfoză prin care a trecut acest oraş, cum, fără să se ţină seama de concepte urbanistice, de destine, de frumos şi urât, Reşiţa a suferit intervenţii majore, dispărând pentru totdeauna străzi, clădiri, instituţii şi locuri care au însemnat ceva pentru viaţa acestui oraş.
     Despre aceste locuri vreau să vorbesc în ceea ce urmează, folosindu-mă de unele înscrisuri, amintiri ale unor concetăţeni mai în vârstă, precum şi de unele fotografii realizate în perioadele respective.
     De la început fac precizarea, că lucrarea de faţă este doar o încercare, care nu rezolvă tot ce înseamnă trecutul Reşiţei. Eu doresc să fie un început la care şi alţii să participe pentru a nu lăsa uitarea să-şi aştearnă colbul peste „Reşiţa de altă dată”.
     După cum se ştie, Reşiţa ca urbie, s-a dezvoltat şi evoluat în jurul „furnalelor”. La început, Reşiţa Montană, însemna câteva case ce cuprindeau teritoriul dintre actuala biserică catolică şi vechea biserică ortodoxă, construită în 1818, dărâmată mai apoi şi în locul căreia s-a construit actuala catedrală în 1938.
     O dată cu regularizarea râului Bârzava, în anul 1785 şi dezvoltarea industrială, au început să apară case noi şi implicit străzi noi. În 1789 apare str. Furnalelor unde se va muta, de la Oraviţa, prima scoala de meserii, vestita „ şcoala Pittner” -mijocul sec.IXX.
     Pentru Reşiţa Montană, anul 1815, înseamnă data, când casele din lemn sunt înlocuite cu case din cărămidă nearsă, străzile, la rândul lor fiind regularizate, pe direcţia biserica catolică pod stavila.
     De menţionat, că terenul pe care se aflau casele, aparţinea uzinelor şi nimeni nu putea construi fără acordul conducerii acestora. Pentru a primi loc de casă, trebuia să fi fost angajat al uzinei şi să respecţi urbanistica stabilită de aceştia.
     Anul 1849, este anul, când apare strada Laminoarelor, stradă, unde s-au construit case pentru 100 de familii ce au veni din Boemia şi Moravia. Tot în acest an s-au reparat şi modernizat instalaţiile industriale şi casele distruse de sângeroasele evenimente ale anului 1848.
     Datorită terenului mic pe care se putea construi, delimitat de cursul Bârzavei şi Dealu Mare, caracteristic pentru Reşiţa Montană, casele erau mici, aliniate pe străzi paralele, pe direcţia cursului Bârzavei. Străzile nu erau largi, cu excepţia actualei str. P Iorgovici, strada ce se intersecta cu alte străzi mult mai mici pe direcţia Bârzava-Dealu Mare.
     Dezvoltarea industrială a Reşiţei, cunoscând un progres continuu, a impus găsirea de noi zone destinate construcţiei de locuinţe. În aceste condiţii a apărut cartierul Dealul Mare cu vestitele „Rânduri” –1870 şi zona de la biserica catolică până la Podul de la vamă (Cultural).
     Aşa cum am relatat, în Reşiţa Montană nu au abundat clădirile impunătoare, monumentale, caracteristice zonelor urbanistice ale imperiului, ex. Timişoara, Lugoj, Caransebeş. Cu toate acestea şi în Reşiţa au exista câteva asemenea clădiri, pe care doresc să le amintesc:
     - Vila Koch, construită în jurul anului 1900, actualmente Casa Corpului Didactic
Pe actuală str. Traian Lalescu:
     - „Universalul Vechi” construcţie dată în folosinţă la 1 mai 1952 şi care, pentru mulţi ani, a însemnat magazinul cel mai mare din Reşiţa şi jud. Cara-Severin, actualmente părăsit
     - la nr. 11 întâlnim „Şcoala siderurgică”, actualmente clădirea unde îşi are sediu O.C.O.T-Caraş-Severin
     - la nr. 16-18 „Casele familiei Neff”, construite în ultimul deceniu al sec. XIX, unde îşi aveau sediul o tipografie, o librărie şi o baie comunală, actualmente locuinţe sociale, dar într-o stare avansată de degradare.
     - la nr. 22 clădirea „Poştei”, construită în anul 1912, actualmente Inspectoratul Teritorial de Muncă
     - la nr. 26-28 clădirrea oficialilor UDR şi clădirea directorului UDR, actualmente sediul Omniasig.
     - la nr. 25 „Cazinoul german, construcţie datând din anul 1862, actualmente sediul Direcţiei Muncii Caraş-Severin
     - Biserica catolică „Maria Schnee”, datând din 1771, refăcută în forma actuală după incendiul din1848.
Pe strada Mihai Viteazu întâlnim:
     - Sinagoga, construită în anul 1907
     - „Liceul de piatră”, Diaconovici- Tietz, dat în folosinţă în anul 1877.
Pe strada P.Iorgovici:
     - la nr. 50 Casa Friedman, în prezent sediul biliotecii
     - la nr. 35 Casa Martz
     - la nr. 38 Casa Markovski
     - la nr. 44 Casa Muncitorească
Pe strada Castanilor:
     - la nr. 12 Cazinoul Român, în prezent, la parter magazin, la etaj spaţii de locuit,
     - la nr.72 Şcoala de beton

     Enumerarea nu ar fi completă dacă nu am aminti de Vila Veche, construită în anul 1928 de arhitectul Duliu Marcu şi Vila Roşie, unde, în prezent, funcţionează policlinica UCM. Ambele fiind înconjurate de un frumos parc, precum şi de Palatul Cultural-1936 şi Hidrocentrala Grebla-1904, care au frumuseţile lor aparte.
     Deceniul şase al secolului XX a debutat cu un mare avânt în ceea ce privește dezvoltarea siderurgiei şi construcţiei de maşini, fapt materializat prin construirea noilor furnale de 700mc, reconstrucţia oţelăriei Simens Martin prin înlocuirea cuptoarelor mici cu cuptoarele de 125t şi 250t, punerea în funcţiune a celor două maşini de turnare a fontei pe bandă, reconstrucţia laminorului de profile mijlocii şi uşoare, asimilarea fabricaţiei de motoare diesel şi boghiuri pentru locomotivele diesel-electrice.
     Pentru realizarea acestor obiective se impunea identificarea unor suprafeţe de construcţii care să corespundă necesităţilor tehnice impuse de proiectant, ţinându-se seama şi de amplasarea vechilor obiective.
     Întrucât Reşiţa era deficitară la capitolul teren-spaţii, s-a recurs la soluţia „demolări” şi astfel, o mare parte a Reşiţei Montane a suferit „cosmetizări”, care au schimbat faţa vechii urbe.
     Astăzi puţin îşi mai amintesc de „Reşiţa de altă dată”, iar această lucrare este o încercare de a nu lăsa uitarea să-şi pună vălul peste „Reşiţade altă dată”.
     Mai fac precizarea că această dezvoltare industrială, cu „cosmetizarea” despre care am pomenit mai sus, a dus la apariţia cartierului Moroasa I şi Govândari, cartiere în care au fost mutaţi cei care au avut de suferit de pe urma demolărilor, cât şi noii veniţi în acest oraş.
     Prima zonă care a fost supusă demolării se regăseşte în arealul cuprins între zona bisericii catolice şi staţia PECO de pe str. P. Iorgovici, vis-a-vis de biserica reformată şi evanghelică. Demolările au inceput în jurul anilor 1960 şi au dus la dispariţia unor locuri şi clădiri de un pitoresc aparte pentru Reşiţa, pe care, cu ajutorul imaginilor de mai jos, încerc să le readuc în actualitate, iar celor mai în vârstă să le stârnesc amintiri, sper eu, plăcute.
     Aşa cum precizam la începutul lucrării, localitatea Reşiţa Montană a apărut în jurul furnalelor şi a bisericii catolice de la „poarta 1”. Aici, într-o mică piaţă străjuită de pomi, se întâlneau actuala stradă Traian Lalescu cu str. Paul Iorgovici şi cu strada care pornea de la Palatul CFU şi care intersecta strada paralelă cu Bârzava, pe care se afla „Gara Flacăra”, strada Oţelului şi strada M.Viteazu cu vestitul liceu Bastilia.

Piaţa văzută de pe strada P.Iorgovici, în apropierea bisericii. În faţă se poate observa fosta şcoală generală 4


Cine îşi mai aminteşte de această piaţă plină de verdeaţă?


Foişorul care se observă şi în fotografia precedentă, în partea dreaptă. Aici plan apropiat


Strada care unea Palatul CFU cu Biserica catolică


Aceeaşi stradă văzută dintr-un alt unghi


Din piaţă, privind spre Muncitoresc. Se pot observa podul industrial, (actualmente pasajul,) iar în dreapta, mai în spate, Casa Sheushenstein


Casa Sheushenstein – la data respectivă un fel de Universalul Vechi. Strada din imagine este actuala stradă P. Iorgovic. Clădirea cu etaj din stânga - fosta Primărie, în prezent zona cuprinsă între cantina CSR şi Bluming


Strada P.Iorgovici, în partea stângă clădirea fostei Primării a Reşiţei. În dreapta se poate observa Turnul bisericii evanghelice.


Aceeaşi stradă, dar acum privind din zona bisericii ortodoxe spre biserica catolică, clădirea din dreapta este Primăria. Imagine surprinsă la început de secol XX


Sala Apolo, la început de secol XX. Se afla în spatele staţiei Peco din zona str.Laminoare, în apropierea caii ferate şi ultimul furnal. Tot în această zonă se afla şi Şcoala de muzică.

Pentru a localiza mai bine aceste zone anexez şi harta întocmită de domnul Dan Farcaş.


Pentru moment mă opresc aici, dar după o nouă documentare şi obţinerea de noi fotografii, intenţionez să abordez o altă perioadă grea de „cosmetizare” prin care a trecut Reşiţa începând cu anul 1975, când pe planşete apăruse un mamut industrial ce se numea „Bluming” şi care avea nevoie de un spaţiu de peste 800 metri liniari ca lungime pentru a fii construit.

Bibliografie:
Dr. Mircea Rusnac - Ghidul Monumentelor istorice ale Reşiţei;
Dan Farcaş - Hoinărind prin Reşiţa pierdută

3 comentarii :

Trimiteți un comentariu

 
Countomat website statistics and webcounter (Statistik and Logfileanalyse, Statystyk, Statistici, Statistique)