marți, 16 octombrie 2012

Istoria şi tradiţiile craşovenilor



Craşovenii sau caraşovenii sunt una dintre cele mai interesante naţionalităţi ale Banatului, cu o mare vechime în locurile în care trăiesc, cu o origine controversată şi chiar cu o apartenenţă etnică incertă. Ce se ştie sigur este că vorbesc o limbă de origine slavă, au religia romano-catolică şi trăiesc în principal în şapte sate aşezate între vechile centre industriale Reşiţa şi Anina: Caraşova (Karaševo), Lupac (Lupak), Iabalcea (Jabalce), Clocotici (Klokotić), Rafnic (Ravnik), Nermet (Nirmic) şi Vodnic (Vodnik). Strămoşii lor au venit aici din sudul Dunării, însă nu mai este cunoscut cu precizie locul lor de provenienţă. De aceea, vechii cercetători îi considerau, în funcţie de interes, fie sârbi, fie bulgari. Multă vreme, ei înşişi s-au considerat o etnie aparte, care vorbea „graiul craşovan”.

Chiar şi denumirea lor este greu de explicat. Conform unei tradiţii locale, numele de craşoveni ar proveni de la localitatea sârbească Kruševac, pe unde un grup de înaintaşi de-ai lor au trecut Morava în drumul către Banat. (1) Însă ni se pare mai plauzibil ca el să se tragă de la numele râului Caraş, pe malurile căruia s-au aşezat. Numele acestuia a fost atestat din 1129, când în apropierea lui a avut loc o luptă între împăratul bizantin Ioan Comnen şi regele maghiar Ştefan II, acesta din urmă fiind înfrânt. Conform relatării, atunci apa râului se înroşise de sânge. (2) În curând, numele râului a fost transmis şi puternicei cetăţi ridicate în apropiere, iar mai târziu a fost extins asupra întregii regiuni. Comitatul Caraş este atestat documentar din anul 1200. (3)

Aflată la nord-est de Caraşova, „Cetatea Turcului” (Turski grad) a fost ridicată încă din timpul romanilor ca punct de observaţie, ea fiind consolidată în perioada Regatului maghiar şi reconstruită de turci în timpul existenţei Paşalâcului de Timişoara (1552-1717). (4) Totodată, la vest de Caraşova se află şi peştera Socolovăţului (Sokolovacka pecka), folosită deseori ca loc de refugiu de către locuitori în perioadele de restrişte din trecut. (5)

În întreaga perioadă medievală, cetatea Caraşova (Krassófő) a reprezentat un centru de primă importanţă în partea sudică a Banatului. În intervalul 1299-1537, acolo se afla sediul unui protopopiat catolic (localitatea fiind atestată în mod sigur în anul 1333). (6) În timpul dominaţiei turceşti, dar şi mai târziu, a fost centru de activitate al unor călugări franciscani. În 1717, craşovenii locuiau în 400 de case, reprezentând una dintre cele mai populate zone ale Banatului. Iar în vremea austriecilor, în 1779, s-a pus chiar problema ca noul comitat Caraş să aibă capitala la Caraşova, însă în cele din urmă, din cauza aşezării sale nefavorabile, avea să fie preferat Lugojul. (7)

Acesta este locul în care s-au aşezat de timpuriu şi vieţuiesc de multe veacuri craşovenii din Banat. În continuare vom urmări istoria şi tradiţiile acestei populaţii, care a convieţuit întotdeauna foarte bine şi în mod paşnic cu naţionalităţile din jur. Menţionăm că am folosit unele lucrări consacrate având ca subiect trecutul craşovenilor, dar şi câteva documente inedite şi monografii de localităţi păstrate în manuscris dactilografiat. Acestea ne-au fost puse la dispoziţie de Adrian Drăgan, descedent şi el, prin mamă, din craşoveni (http://banatuldemunte.ro). Îi mulţumim şi pe această cale pentru că ni le-a făcut cunoscute.

În 1366, în timpul regelui Ludovic I al Ungariei, a avut loc o primă emigrare la nord de Dunăre a unor grupuri de bulgari catolicizaţi, care se refugiau de frica turcilor. (8) Ei proveneau din zona Vidinului, unde trăiseră amestecaţi cu aromâni, care de asemenea locuiau în număr mare acolo. Deci se poate trage concluzia că acest prim val aşezat în apropierea cetăţii Caraşova era format din bulgari şi aromâni. În Banat este posibil să fi întâlnit descendenţi ai vechilor slavi, rămaşi aici încă din perioada migraţiei popoarelor. În orice caz, noua populaţie a avut întotdeauna un caracter predominant slav, indiferent de amestecul etnic din care a fost compusă.

Curând, în 1391, s-a produs o a doua emigrare a bulgarilor catolici, după ce Baiazid cucerise ţaratul Târnovei. Aceştia au rămas pe teritoriul actual al Caraşovei, Rafnicului şi Iabalcei. (9) Deja în secolul al XIV-lea, la Caraşova, Lupac şi Iabalcea era menţionată existenţa unor parohii catolice, subordonate scaunului protopopesc de la Caraşova. (10)

În acelaşi timp, după înfrângerea de la Kosovopolje din 1389, mulţi sârbi s-au refugiat şi ei către nord, ajungând inclusiv în Banat. Unii din aceştia au rămas de asemenea în zona Caraşovei, îngroşând fondul slav deja existent acolo. (11) Dialectul vorbit de ei semăna cu cel de pe cursul superior al Moravei, unde, la fel, slavii convieţuiseră mult timp cu aromânii. Acea zonă cuprinde unele localităţi importante, precum Prizren, Niš sau Kruševac. Iar după ce turcii au ocupat şi Bosnia, în 1459, mulţi catolici din regiunea Bosnia Argentina, bogată în zăcăminte de metale preţioase, au emigrat şi ei către Banat, unde s-au stabilit de asemenea în ţinuturi miniere, printre care şi Caraşova. (12) Astfel, pe toată durata evului mediu, Caraşova a continuat să rămână, după cum am arătat, un puternic centru catolic al Banatului, iar locuitorii săi vorbeau un grai de origine sud-slavă.

Emigrările s-au desfăşurat şi în epoca modernă. La mijlocul secolului al XVIII-lea, în Banat au fost colonizaţi din nou bulgari catolici. În 1740 unii au ajuns şi la Caraşova, între ei aflându-se acum şi albanezi „clementini” (catolici). (13) Aceştia se răsculaseră împotriva turcilor, apoi se refugiaseră pentru un timp în Oltenia aflată sub stăpânirea austriecilor. Când turcii au recucerit şi Oltenia, ei au trecut în Banat, o parte fiind aşezată în satele craşoveneşti. (14) Mai târziu au mai sosit catolici din Bosnia Argentina, care au rămas în localităţile Clocotici (1787), Lupac (1790) şi Nermet (1845). Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, craşovenii au populat parţial şi satul Tirol. (15) Tot prin emigrarea de slavi catolici se poate explica şi provenienţa unei părţi a locuitorilor comunei Slatina Timiş, care s-au românizat complet de-a lungul timpului, păstrându-şi numai religia catolică. Chiar şi populaţia din Iabalcea nu mai vorbeşte decât româneşte. Aceşti locuitori mai au totuşi în comun cu ceilalţi craşoveni religia catolică, portul şi obiceiurile.

În decursul veacurilor au mai fost pomenite în documente şi alte trei localităţi craşoveneşti: Selişte, de la care se mai păstrează urmele unor case şi chiar ale unei biserici şi ai cărei locuitori s-au strămutat la Caraşova şi Rafnic; Tâlva, a cărei populaţie s-a mutat la Lupac; şi Iasenovăţ (Jaszenovacz), care s-a contopit cu Clocotici. (16) Numărul craşovenilor crescând prin numeroasele valuri de emigrări amintite, au fost înfiinţate treptat şi celelalte sate pe lângă locul iniţial. Astfel au apărut Iabalcea (1564), Lupac (1598), Clocotici (înainte de 1690), Nermet, Rafnic şi Vodnic (înainte de 1723). „Ei trăiesc în bună înţelegere cu românii şi după 1717 şi cu coloniştii germani”, preciza Georg Hromadka. (17) Totodată, Traian Simu menţiona: „Sentimentul naţional e bine dezvoltat la craşoveni. Ei nu vor să fie confundaţi cu nimeni şi, în consecinţă, nici cu sârbii, nici cu bulgarii, ci ei vor să fie craşoveni! Remarcăm însă cu plăcere simpatia grăitoare ce o nutresc pentru români.” (subl. aut.) (18)

Este demn de remarcat că, deşi de religie catolică, strămoşii craşovenilor nu au avut tangenţe cu croaţii, poate cu excepţia unora care proveneau din Bosnia. Însă ulterior, în special în perioada austriacă, ei au primit multe cărţi editate la Zagreb, pe care le-au folosit la şcoală şi în biserică. (19) Ţinând cont de identitatea religioasă şi de aceste legături stabilite de-a lungul timpului, unii craşoveni au ajuns să se considere croaţi, cum au şi fost înregistraţi în recensămintele româneşti dinainte de 1989. Totuşi, în această perioadă cei mai mulţi dintre ei continuau să îşi declare apartenenţa la etnia craşovenească, diferită în opinia lor atât de sârbi, cât şi de croaţi. La recensământul din 1992, în România existau, potrivit declaraţiilor proprii, un număr de 4.085 de croaţi şi de 2.775 de craşoveni, aceştia din urmă constituind (ca şi ceangăii din Moldova) un grup etnic aparte existent numai aici. În schimb, în 2002 situaţia s-a schimbat radical. Atunci nu mai existau decât 207 craşoveni, în timp ce numărul croaţilor din România creştea la 6.786. (20) Creşterea afinităţilor faţă de Croaţia avea o explicaţie geopolitică. Aceasta devenise independentă faţă de Iugoslavia în 1991 şi s-a orientat hotărât către Occident, având şi o situaţie economică mai bună decât cea a României. Astfel că de atunci mulţi craşoveni mergeau la muncă în Croaţia de câteva ori pe an, primind şi cetăţenia acestei ţări. Deţinând paşapoarte croate, ei au fost pe atunci primii cetăţeni români integraţi în Comunitatea Europeană şi nu aveau nevoie de viză Schengen pentru a călători în Occident. Cu toate acestea, ei mult timp s-au mulţumit să muncească în Croaţia, de unde reveneau de fiecare dată la familiile lor. În ultimii ani însă, ca şi ceilalţi cetăţeni români, şi craşovenii au început să plece la lucru în ţări mai îndepărtate, precum Austria, Germania, Spania, Italia, Franţa etc.

Deşi slavă, limba craşovenilor conţine şi multe elemente româneşti. Emil Petrovici considera chiar că: „Dialectul craşovenilor pare a fi limba sârbească vorbită de români.” (21) Acesta păstrează şi cuvinte arhaice, deoarece, trăind izolaţi în Banat, el nu a mai evoluat la fel ca limba sârbă actuală. Treptat au fost preluate şi forme croate prin intermediul cărţilor bisericeşti catolice, al calendarelor şi predicilor preoţeşti. Pe lângă acestea se mai întâlnesc şi cuvinte româneşti, dar şi albaneze, acestea având un substrat traco-iliric. (22) Iar între numele de familie ale craşovenilor sunt foarte multe de origine română, precum: Almăjan, Bocşan, Drăghia, Domăneanţ, Gherliţă, Gherga, Gruia, Hoţa, Haţegan, Jurcul, Jigmul, Lugojan, Mirul, Mihăilă, Padineanţ, Rebegilă, Tincul, Ursul, Vaca etc. Multe arată locul sau zonele de origine ale înaintaşilor. Aceştia însă s-au contopit cu populaţia slavă, lăsând doar menţionata amprentă a elementului românesc. Se poate deci constata că, deşi acum aproape toţi craşovenii se declară a fi croaţi, ei nu au avut aproape deloc legături cu acea regiune. Strămoşii lor au fost bulgari, sârbi, aromâni, bosniaci, albanezi şi români, rezultând un amestec de populaţie rar întâlnit.

Trebuie menţionat că în Banat au venit în trecut şi colonişti croaţi, însă ei nu s-au aşezat în zona satelor craşoveneşti. Un val de emigrare a fost în secolele XVI-XVII, ei fiind cunoscuţi sub denumirea de „raci” sau „sokci”. Aceştia prezentau similitudini lingvistice cu graiul din zona Slavoniei estice, din jurul localităţii Vinkovci. După tradiţiile folclorice, se asemănau cu cei din Herţeg Bosnia şi Dalmaţia. Acest val s-a aşezat în judeţul Arad, în preajma localităţilor Radna şi Lipova, fiind cunoscuţi ca „croaţi lipoveni” (lipovacki hrvati ili sokci) şi lângă Timişoara, la Recaş (Rekaš). Primii dintre ei însă s-au contopit cu localnicii, lăsând în urma lor numai inscripţiile aflate în cimitirele din Radna şi Lipova. (23) Iar la începutul secolului al XIX-lea alţi croaţi s-au instalat în localităţile timişene Checea şi Cenei şi în actualul Banat sârbesc. Originea acestora se afla în zona Pokuplje din sud-estul Croaţiei. (24)

Aşezaţi în apropierea Prolaz-ului („trecătoare” în graiul lor), într-o zonă foarte pitorească a Banatului, craşovenii au trăit iniţial răspândiţi pe o suprafaţă destul de mare, în locuinţe risipite pe dealurile din preajma văii Caraşului, transformate mai târziu în sălaşe. De prin 1725, din dispoziţia noii administraţii austriece, ei au început, la fel ca şi românii din apropiere, să se grupeze mai clar pe localităţi, închegându-se cele şapte sate amintite. (25) Satele au primit denumiri legate de caracteristicile mediului înconjurător. Numele Clocotici pare a proveni de la faptul că apa curgătoare din apropiere „clocotea” sau, după o altă variantă, de la munca clocotitoare pe care au trebuit să o depună localnicii. (26) Numele Rafnic poate să provină fie de la turci, (27) fie din slavul „neted”. (28) Vodnic vine de la slavul „voda” (apă), iar Lupac pare să se tragă de la „lupaci” (lovituri, izbituri), deoarece şi pârâul care trece prin acel sat are unele cascade care produc zgomote puternice. (29) De altfel, şi numele Reşiţei (Reciţa) a fost dat tot de craşoveni, care, „păscând oile pe dealurile din împrejurimile Bârzavei, le-au coborât la apă să le adape, fiind Bârzava un râu mic i-au spus Reciţa /râul mic/ (…).” (30)

În 1784, conform unei hărţi întocmite de inginerul Anton Franz, organizarea teritorială a craşovenilor era deja asemănătoare cu cea de acum. Clocotici şi Vodnic aparţineau de notariatul cercual Lupac, iar Rafnic de notariatul cercual Goruia. (31) Şi în 1949, de comuna Lupac aparţineau satele Clocotici şi Vodnic, iar Rafnic tot de comuna românească Goruia. În 1956, Clocotici a devenit la rândul său comună, cu satele aparţinătoare Vodnic şi Rafnic, iar Lupacul a rămas comună de sine stătătoare. Acolo se afla în exploatare din 1921 un zăcământ de cărbuni, care a fost însă epuizat în 1957. (32) În 1959, în satele craşovene comuniştii au înfiinţat „întovărăşiri agro-zoo-pomicole” (un prim pas către C.A.P.-uri), dar acestea au fost lichidate în 1963 din lipsă de randament, calitatea solului fiind foarte slabă. (33) Din 1968, craşovenii sunt organizaţi în comunele Lupac (cu satele Clocotici, Rafnic şi Vodnic) şi Caraşova (cu satele Iabalcea şi Nermet).

În trecut, mortalitatea infantilă era foarte ridicată în aceste localităţi (peste 40% dintre copiii mici), asistenţa medicală fiind inexistentă. (34) Numai după cel de-al doilea război mondial aceasta s-a îmbunătăţit, fiind construite dispensare. Şcoli au existat din 1786 (Clocotici), 1791 (Vodnic), 1800 (Rafnic) şi 1844 (Lupac), având câte o sală de clasă şi un învăţător. (35) În 1948-1949, vechea şcoală din Lupac a fost mărită, iar în 1962 i s-a adăugat clădirea cantinei, ajungând la 7 săli de clasă. Totodată, a fost construită o nouă şcoală la Vodnic în 1954-1955. (36) La Rafnic, până în 1948 era o şcoală de 7 clase, redusă în intervalul 1948-1961 la 4 clase, iar apoi din nou 7 clase. În 1965 a fost inaugurat noul local al şcolii din localitate, aceasta devenind atunci una de 8 clase. (37)

În trecut, craşovenii învăţaseră primele noţiuni de la călugări, care ţineau loc şi de preoţi şi de dascăli, de pildă la Rafnic, unde nu au existat biserică până în 1789 şi şcoală până în 1800. (38) La Clocotici, şcoala era confesională, având un singur învăţător pentru toate clasele. Elevii învăţau scrisul, cititul, cele patru operaţii aritmetice şi noţiuni de religie. (39) În 1953, acolo s-a ridicat o şcoală nouă, cu două săli de clasă, în 1964 fiind mărită şi adăugându-i-se un etaj, ajungând astfel la 7 săli şi la 12 cadre didactice. (40)

La 18 mai 1959, aproape 30 de părinţi din Clocotici solicitau Ministerului Învăţământului şi Culturii înfiinţarea clasei a V-a la şcoala din comuna lor. (41) După o cerere similară adresată de aceiaşi conducerii şcolii la 10 septembrie 1959, (42) clasa respectivă a fost înfiinţată, elevii fiind scutiţi de deplasarea în satele vecine. Şcoala din Clocotici era dotată cu mobilierul şi materialul didactic necesar. (43)

În 1956 au fost electrificate Clocotici şi Lupac, în 1957 Vodnic şi în 1958 Rafnic. În 1959-1961 s-a construit căminul cultural din Clocotici. În 1949-1950 fusese ridicat un club minier la Lupac, care apoi a fost transformat şi el în cămin cultural. (44) În 1956 a fost introdus telefonul la Clocotici, iar în 1960 la Rafnic şi Vodnic. În 1967 a fost mărită clădirea Sfatului Popular Clocotici. (45) Existau de asemenea magazine săteşti. În 1968, populaţia majoritară a satelor craşoveneşti era înregistrată drept croată.

Portul lor popular este foarte asemănător cu cel al românilor din regiune. Numai cel al femeilor diferă prin prezenţa conciului de pe cap la cele măritate şi prin cea a fotei. Bărbaţii au o cămaşă lungă cu guler împestriţat de broderie neagră şi roşie, fiindu-le colorate şi manşetele mânecilor. Ei au pantaloni largi, înfăşuraţi până aproape de genunchi în obiele sau ciorapi albi de lână. În trecut încălţau opinci, iar la sărbători bocanci sau cizme. La brâu purtau o curea lată. Peste cămaşă îmbrăcau un pieptar alb din dimie cu decoruri negre şi roşii. (47) Iarna purtau cioareci deschişi la culoare, pieptar din piele de miel şi cojoc cu mâneci. Pe cap, vara aveau pălării, iar iarna clăbăţ din piele de oaie. Femeile au o cămaşă lungă până la glezne, brodată la piept şi la mâneci. Peste ea au o fotă neagră brodată din lână cu fire de argint, de la brâu în jos. Pe cap, cele măritate au un conci brodat, acoperit cu o basma, care dă impresia că ascunde două coarne. (48) În schimb, fetele au capul gol, împletindu-şi în păr flori şi panglici colorate. La piept, femeile bogate purtau salbe de argint şi aur. Ele umblau desculţe sau în opinci cu ciorapi albi, iar la sărbători cu ghete. Iarna aveau pieptar de miel decorat cu mânecar de lână.

Casele tradiţionale ale craşovenilor semănau şi ele cu cele ale românilor din zona muntoasă. Ele sunt aşezate la stradă, având curţi spaţioase înconjurate cu garduri de nuiele sau din zid de piatră, uneori netencuit. Casele celor săraci erau din bârne. Toate aveau formă dreptunghiulară şi erau văruite. Temelia era din piatră, fiind ridicată până la un metru peste nivelul pământului, pentru a avea loc şi pivniţa. Acoperişul era din bârne subţiri, peste care se punea şindrilă sau ţiglă. Casele celor bogaţi erau din cărămidă. (49) Cele mai multe aveau către stradă un pridvor deschis, de unde intrarea în casă se făcea urcând câteva trepte. În interior aveau o tindă şi o cameră către stradă cu două ferestre. În curte mai erau o bucătărie de vară cu cămară şi cuptorul de copt pâine. (50) În tindă se afla vatra, având deasupra un coş larg pentru fum.

În cameră, mobilierul era compus din: masă între cele două ferestre, două paturi din lemn pe ambele laturi lângă pereţi, saltele cu paie sau fân acoperite cu pături şi scoarţe lucrate în casă. Pernele erau umplute cu pene. Către masă se aflau laviţe. Între ferestre era o oglindă sau o icoană, iar pe pereţi fotografii şi icoane. Soba era din fier. Mai exista şi un dulap pentru haine. (51) În curţi erau grajdul şi şura, care făceau despărţirea spre grădină. În grădină se cultivă pomi fructiferi şi zarzavat. Unii craşoveni aveau şi hambar, cazan pentru fiert ţuica sau stupi. Pe terenul pe care îl aveau în proprietate, ei îşi făceau şi sălaşe. Acestea erau din lemn, având o singură încăpere şi cu mobilier foarte puţin sau deloc. Tot la sălaş erau şi grajduri pentru vite şi oi. (52)

În trecut, craşovenii mâncau mai mult vegetale. Vara consumau legume proaspete şi iarna fasole, varză, cartofi şi mămăligă. Pâine se consuma numai la sărbători. La sălaş mâncau brânză şi slănină, iar la munca câmpului şi fiertură. Seara mâncau tot din fiertura de la prânz sau mămăligă cu lapte. Carne se consuma mai mult duminica şi de sărbători. Ei nu au o mâncare specifică, aceasta asemănându-se cu cea consumată de români. Foloseau vase de pământ smălţuite şi linguri din lemn. Toţi tăiau porci, având cârnaţi până către vară. Ţuica de prună era băută şi de bărbaţi, şi de femei. (53)

Datorită sărăciei solului, în activitatea lor economică predominau păstoritul şi pomăritul. Ei au cireşe, prune, scoruşe şi mere foarte bune. Pe lângă acestea, mai cultivau cel mai des porumb, fasole, dovleci şi floarea soarelui. În familiile craşovenilor exista o diviziune a muncii: bărbaţii mergeau la munca câmpului, copiii păzeau vitele, iar femeile se îngrijeau de casă şi bucătărie. De regulă, bătrânii se ocupau de sălaş. Femeile cultivau şi grădina, duceau mâncare pentru cei de la câmp şi vindeau la oraş lapte, păsări, legume şi poame. Toamna erau formate adevărate caravane de căruţe, după un străvechi obicei balcanic. Acestea mergeau în câmpie până la Timişoara, sau înainte de 1918 până la Dunăre, unde craşovenii se împrăştiau în diferite direcţii. Acolo îşi vindeau produsele şi cumpărau în schimb ceea ce nu creştea la ei. (54) În timpul iernii, unii se angajau la uzinele şi minele de la Reşiţa şi Anina.

Erau foarte religioşi. Şi astăzi unii dintre ei mai merg pe jos la hramul mânăstirii Maria Radna de lângă Lipova şi la cel al mânăstirii de la Ciclova Montană. Deşi sunt romano-catolici, ei respectă şi sărbătorile ortodoxe. La Sfântul Ilie urcau pe Semenic şi făceau baie în Lacul Vulturilor, a cărui apă se credea că fereşte oamenii de boli. În plus, la fel ca şi românii, ţineau Sfinţii Gheorghe, Constantin, Mihai şi Nicolae. În schimb, nu îl venerează în niciun fel pe Sfântul Sava al sârbilor. (55) În trecut erau şi foarte superstiţioşi.

O sărbătoare frecventă la ei este ruga („chirvait”), când sosesc musafirii şi se joacă hora. (56) Altă tradiţie era cea a şezătorilor, care aveau loc mai ales iarna. (57) La sfârşitul lunii aprilie este sărbătoarea oilor. Atunci ciobanul mulge toate oile, iar oaia şi mielul cei mai frumoşi sunt puşi deoparte. Lângă ei se înşiruie pe două părţi femeile şi bărbaţii. Sub oaie se pune un colac în formă de cerc, iar cei prezenţi rup bucăţi din acesta. Dacă bărbaţii rup mai mult, tradiţia spune că la anul vor fi mai mulţi berbeci, iar dacă înving femeile, vor fi mai multe mioare. Bucăţile rupte din colac se înmoaie în lapte şi se mănâncă. Urmează masa la iarbă verde. Seara femeile pun coşul pe cap şi toată lumea pleacă la casele lor. După alte două zile urmează măsuratul oilor, când fiecare proprietar află ce cantitate de brânză i se cuvine în anul respectiv. (58) După terminarea ceremoniei, vin femeile din sat cu coşuri în cap, aducând mâncare şi băutură, între care obligatoriu friptură de miel, şi se încinge o masă mare comună la iarbă verde. Tot atunci este adusă şi muzică, se cântă şi se dansează.

Craşovenii se căsătoreau foarte tineri, în special fetele (la 15-16 ani). (59) Căsătoria începea cu peţitul. Băiatul, împreună cu părinţii săi şi cu rudele apropiate, se duc seara la casa fetei, unde părinţii acesteia sunt deja pregătiţi să-i întâmpine. Urmează înţelegerea între părinţi şi stabilirea datei logodnei, apoi se mănâncă şi se bea. Logodna are loc tot în casa fetei. Atunci părinţii băiatului duc în dar fetei haine, iar mirele îi dă bani, un ceas de mână sau alte lucruri scumpe. Toţi membrii familiei sunt obligaţi să dea câte un dar fetei. În ziua logodnei sunt invitate şi neamurile, care merg către casa fetei cântând. Fata întâmpină la poartă pe toţi musafirii, participând în total 100-120 de persoane. (60) După depunerea darurilor urmează masa, cu cântec şi dans. Seara toţi participanţii pleacă la casa mirelui, unde petrecerea este continuată până dimineaţă.

Pregătirile pentru nunta propriu-zisă sunt şi mai mari. Încă de joi se adună femeile pentru a face mâncare şi tăiţei. Sâmbătă vin şi bărbaţii, care aranjează camerele, mutând mobilierul în funcţie de nevoi. În aceeaşi seară începe nunta. La casa băiatului naşul mic coase steagul, apoi se pune cina şi se dansează cu steagul. Duminică dimineaţa, băiatul cu mama sa şi cu alte femei merg să îmbrace mireasa, apoi este oficiată căsătoria la primărie şi la biserică. (61) După aceea, în faţa bisericii se joacă hora. După ce nuntaşii merg la casa fetei pentru prânz, se dansează în stradă până seara târziu. Tot seara, participanţii aduc daruri fetei. Rudele apropiate aduc un pom, care este împodobit cu haine. Se mai aduc carne, pâine şi prăjituri. La 12 noaptea este servită masa, apoi se dansează până dimineaţă. (62)

Luni la prânz, rudele miresei sunt invitate pentru a petrece la casa mirelui. Acolo, mama acestuia îi leagă pe tinerii căsătoriţi cu un brâu, semn al înfrăţirii veşnice dintre ei. Luni seara sunt aduse daruri băiatului şi din nou se dansează până în zori. Marţi dupămasa este vărsatul apei. Atunci mirii şi nuntaşii merg la râu şi varsă apă, urmând dans până seara. De acolo merg cu toţii cu muzică la casa fetei, unde se distrează până în zori, când este desfăcut steagul. (63)

Toate acestea arată un mare spirit de unitate în cadrul comunităţii craşovenilor din Banat. Aceasta se manifestă şi în momentele grele prin care trec membrii săi, cum ar fi cazurile de deces. În acele momente, familia defunctului este ajutată de rude şi de vecini prin muncă şi cu alimentele necesare organizării pomenei. (64) În acest fel arăta tradiţia de veacuri a craşovenilor. O tradiţie care a individualizat întotdeauna această populaţie între naţionalităţile existente în Banat, dar care a şi apropiat-o de acestea. Craşovenii au fost mereu o populaţie paşnică, muncitoare şi civilizată şi relaţiile lor cu ceilalţi bănăţeni au fost şi sunt în continuare ireproşabile.

Note:

1 Gheorghe Vatav, Monografia satului Clocotici, ms., 1967, p. 1.

2 Traian Simu, Originea craşovenilor, Lugoj, 1939, p. 94.

3 Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 77.

4 http://www.divers.ro/croati_scurt_istoric_ro

5 Ibidem.

6 Traian Simu, op. cit., p. 97.

7 Ibidem, p. 98.

8 Ibidem, p. 26.

9 Ibidem, p. 27.

10 Ibidem, p. 23.

11 Ibidem, p. 29.

12 Ibidem, p. 33.

13 Ibidem, p. 45.

14 Ibidem, p. 49-50.

15 http://www.divers.ro/croati_scurt_istoric_ro

16 Ibidem.

17 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 21.

18 Traian Simu, op. cit., p. 112-113.

19 C. Hellebrandt, Monografia satului Rafnic, ms., 1967, p. 2.

20 http://ro.wikipedia.org/wiki/Cara%C5%9Foveni

21 Emil Petrovici, Graiul craşovenilor, Bucureşti, 1935, p. 25.

22 Traian Simu, op. cit., p. 63.

23 http://www.divers.ro/croati_scurt_istoric_ro

24 Ibidem.

25 Gheorghe Vatav, op. cit., p. 1.

26 Ibidem.

27 C. Hellebrandt, op. cit., p. 1.

28 Gheorghe Vatav, Ioan Ciocheltca, Filip Padineanţ, Petru Gherliţă, Monografia comunei Clocotici cu satele Lupac, Rafnic şi Vodnic, ms., 1968, p. 1.

29 Ibidem.

30 C. Hellebrandt, op. cit., p. 1.

31 Gheorghe Vatav ş.a., op. cit., p. 1.

32 Ibidem.

33 Ibidem, p. 2.

34 Gheorghe Vatav, op. cit., p. 1.

35 Gheorghe Vatav ş.a., op. cit., p. 2.

36 Ibidem.

37 C. Hellebrandt, op. cit., p. 3.

38 Ibidem, p. 2.

39 Gheorghe Vatav, op. cit., p. 1.

40 Ibidem, p. 2.

41 Cerere, 18 mai 1959, ms., p. 1.

42 Cerere, 10 septembrie 1959, ms., p. 1.

43 Gheorghe Vatav, op. cit., p. 2.

44 Gheorghe Vatav ş.a., op. cit., p. 2.

45 Act de angajament, 28 septembrie 1967, ms., p. 1.

46 Gheorghe Vatav ş.a., op. cit., p. 5.

47 Traian Simu, op. cit., p. 102.

48 Ibidem, p. 103.

49 Ibidem, p. 104.

50 Ibidem, p. 105.

51 Ibidem, p. 106.

52 Ibidem, p. 107.

53 Ibidem, p. 107-108.

54 Ibidem, p. 109.

55 Ibidem, p. 113.

56 Gheorghe Vatav ş.a., op. cit., p. 10.

57 Ibidem, p. 11.

58 Ibidem.

59 Traian Simu, op. cit., p. 113.

60 Gheorghe Vatav ş.a., op. cit., p. 12.

61 Ibidem.

62 Ibidem, p. 13.

63 Ibidem.

64 Ibidem.

Articol preluat: www.istoriabanatului.wordpress.com


Dr. ist. Mircea Rusnac

0 comentarii :

Trimiteți un comentariu

 
Countomat website statistics and webcounter (Statistik and Logfileanalyse, Statystyk, Statistici, Statistique)